Sunday, June 30, 2013
Friday, June 28, 2013
pasiune, sentiment, emotie, dispozitie
- Pasiunea creaza: dispozitii di
slocate, emotii focusate, sentimente exagerate, durata diacrona.
- Sentimentul creaza: evaluari n
enaturale, exagerate, partizane, modifica critica, discernamintul.
- Emotia creaza: confuzie, panica, zapaceala, dezorganizare, gafe, greseli, esecuri.
- Dispozitia - incita la actiune sau indife
renta.
Tuesday, June 25, 2013
if
"Poezia “IF” e importantă pentru că pune problema normalității mai exact a condițiilor menținerii normalității și e genială pentru că leagă normalitatea de depășirea situaților anormale. Ceea ce e nou este deci interrelația șicondiționarea normalității de depășirea patologicului. În același timp sugerează și cum se pierde normalul în patologic deci este și o demonstrație de îmbolnăvire posibilă. Nu putem spune ce surse bibliografice a avut autorul dar este limpede că a făcut psihiatrie poate fără să știe. Versurile se pot înțelege atât în sens propriu cât și „traduse“ în termeni psihiatrici. Analiza noastră are în vedere în primul rând interesul psihopatologic și mai puțin cel literar.
- Dacă poți să-ți ții capul când toți din jurul tău l-au pierdut și te acuză pe tine
Este versul fundamental care pune condiția să fii normal nu în împrejurări obișnuite (când mai toată lumea pare normală) ci în situații excepționale, când lumea intră în panică, se isterizează și, fapt esențial, te acuză (deși nu e sigur că ești vinovat). Ce înseamnă psihopatologic acest moment? Înseamnă o situație de conflict, de isterie (invazie emoțională, „pierderea capului“) într-un moment de reflectare deformată a realului,care te presează și te poate contamina și bulversa. Deci este un moment de înnebunire reactivă, psihogenă, un moment de zguduire a propriului sistem și în același timp un test de rezistență ca a unei clădiri la cutremur. Desigur că nu poți rămâne teoretic cu sânge rece,ești om și vibrezi, dar trebuie să ai acel sistem personal antiseismic ca să nu se dărâme clădirea. Deci șocul îl încerci dar se dovedește trecător și finalmente îți ții capul, deci revii la controlul personal al situației. Nu te pierzi definitiv ci te readuni, te recompui. Este o destructurare (cum se spune acum) și o restructurare. Ce entități implică? Stările psihogene de șoc și subșoc, isteria, crizele anxioase de panică, paranoidul reactiv, debutul paranoiei, psihologia colectivă (de masă), presiunile totalitare, comunitare, faimoasele înscenări, procese, ședințe în care foarte puțini au rezistat, deformarea judecății prin emoție, prin prejudecată (bias), singurătatea existențială și presiunea subită a grupului, situațiile limită (Jaspers), reacțiile la nenorociri (fizice, sociale…)
- Dacă poți să ai încredere în tine când toți din jurul tău se îndoiesc și acorzi atenție și îndoielilor.
Acest vers indică cum să reziști în situații de depresii adică când îți pierzi încrederea în tine (situație frecventă în nevroze și depresii psihotice) și când valoarea ta scade și în ochii celorlalți. Nu trebuie să negi psihanalitic realitatea depresiei ci doar trebuie să îți păstrezi încrederea în tine.
- Dacă poți să aștepți și să nu fii obosit de așteptare
Se potrivește perfect cu neurastenia. Poate că unul din semnele de dezechilibru ale epocii este pierderea răbdării și nervozitatea care rezultă. E foarte probabil că adulți cu răbdare au rămas foarte puțini. De asemenea unul din semnele apropierii pensiei este pierderea răbdării pentru lucrurile care le-ai făcut o viață întreagă. Deci răbdarea e un semn major de forță psihică și fără ea degeaba ai forță fizică. Curios dar lumea se antrenează mai ales pentru forță fizică, pentru rezistență dar nu suportă așteptarea și atunci până face o stație pe jos trec trei tramvaie pe care nu a putut să le aștepte.
- Or fiind mințit, nu te ocupi de minciuni
Patologia aici se schimbă în sensul că asistăm aici la o psihopatizare, adică regula e minciuna, intriga, calomnia, și ea te poate dezechilibra. Soluția lui Kipling este să o ignori, nu să pornești argumentări, contraprobe. Este exact tendința contrară la ce se întâmplă de obicei pentru că neadevărul, falsul irită profund. Cele mai multe minciuni se produc în procese când minciuna se sistematizează prin mărturii.
- Ori fiind urât, nu da curs urii
Aici intervine un proces mai special. În sensul că orice om care se dezvoltă are iluzia că o face corect și că e acceptat de ceilalți pentru a fi surprins la un moment dat că de fapt nu e acceptat și e urât. Procesul nu e totdeauna logic, e psihanalitic, s-a invocat invidia, „capra vecinului“, așa că succesul se relativizează, important este ca indicația biblică „ochi pentru ochi“ să o treci către Noul Testament, adică nu urî și iubește-ți aproapele care te urăște. Este probabil unul dintre cele mai tragice caracteristici ale naturii umane și nici Kipling nu dă decât soluția de a nu continua ura. Si în ciuda tuturor versurilor care preced, nu trebuie să ajungi la concluzia delirantă a superiorității tale care ai rezistat și să te privești mai superior decât trebuie sau să crezi că tot ce spui conține înțelepciune.
II
- Dacă poți să visezi dar să nu îți faci din visuri stăpân
Una din explicațiile posibile ale omului contemporan este că nu are un ideal dar Kipling atrage atenția asupra faptului că un ideal nu trebuie să te subjuge în așa măsură încât să pierzi prezentul. El trebuie să fie un fel de bas continuu. Prin urmare, cei stăpâniți exclusiv de ideal nu mai țin cont de realitate și sunt niște fanatici, niște ideologi. Se pare însă că în realitate, în lumea politicienilor ei sunt din cei mai mari, domină cei cu interese joase.
- Dacă poți să gândești dar nu să faci din idei scopul tău
Înseamnă să nu supraevaluezi o idee în dauna sistemului de idei. Si dacă versul anterior se referea mai ales la politică, acesta se referă mai ales la omul de observație, de știință, care face prevalență pentru o idee și uită restul disciplinei. Epoca favorizează îngustările, cei mai valoroși sunt de fapt și cei mai înguști, pentru că în cele din urmă cu generalități nu faci mare lucru. Oricum, dacă nu ai idei ești oligofren iar dacă ai trebuie să le corelezi cu faptele, ca să nu devii un paranoic.
- Dacă poți să te întâlnești cu triumful și dezastrul și să tratezi acești doi impostori la fel.
Acest vers stă scris la intrarea la Wimbledon, pentru că se întâlnește această situație foarte frecvent în sport. Dacă omul existențial vorbind, s-a acomodat cu mediocritatea, anonimatul și ratarea, singura iluzie financiar susținută este sportul. Așa că una din cele mai precoce victorii nu mai este pianistul minune care se așează în brațele la Dinamo, la lupte, kung-fu și cu astea foarte curând intri în competiție, călătorești, devii cineva chiar înainte de a învăța, devii chiar de interes național. Însă sportul implică, ca a doua față a lui Ianus eșecul, care te poate distruge (vezi echipa de fotbal a României). După eșecuri, cei mai doborâți sunt fanii, jucătorii chiar dacă sunt dezamăgiți și răspund a la Kipling că e doar un joc, în timp ce fanii fac infarct. Aici există recomandarea de a nu exagera cu importanța unui joc, ori unii conducători au început să creadă că imaginea internațională a țării ține de cupele câștigate.
- Dacă suporți să auzi adevărul pe care l-ai formulat să fie răstălmăcit de șireți pentru a face o capcană pentru proști
Aici Kipling pune în discuție o mare subtilitate existențială. Foarte puțini oameni au o contribuție ideatică la tezaurul mondial dar chiar și aceștia sunt interpretați voit sau greșit pentru a păcăli o majoritate de stupizi. Așa că chiar adevărurile se transformă în contrariul lor. Este aproape o regulă politică ca binele făcut de cineva, de ex. Napoleon, să fie răstălmăcit într-o nenorocire. Așa că cel puțin în politică fenomenul e foarte frecvent dar nu e exclus nici în știință, în care orice contribuție e minimalizată, atribuită altuia, i se indică motivații joase. Este faimoasa problemă a priorităților în știință, a nedreptăților legate de acest fapt, cu consecințe uneori foarte serioase (vezi cazul insulinei, cu Paulescu). Dar nici așa nu trebuie să ne pierdem, știind că e prevăzut să se întâmple și răul.
- Ori a constata că opera căreia i-ai dăruit viața e distrusă
-ceea ce completează versul anterior și duce la următoarea concluzie, în aceste condiții, înclină-te și cu armele de data aceasta uzate, ia-o de la început. Iar e ceva paradoxal, pentru că de obicei renunți văzând că nu ești înțeles sau că a fost zadarnic ce ai făcut. Indicația este aici eroică. Foarte puțini reușesc acest lucru.
III
Dacă poți să faci o grămadă din toate câștigurile
Si să le joci pe „cap și pajură“ și să pierzi
Si niciodată să nu spui o vorbă despre pierdere
Si să începi din nou, de la început.
Cu strofa a treia intrăm într-un registru psihosocial. În mod obișnuit, compulsia la joc duce în majoritatea cazurilor la pierdere și pierderea este o catastrofă, nu mai poți să o iei de la început și oricum te văicărești la toată lumea de această întâmplare. După „If“, normal nu este așa, și e să ascunzi și să o iei de la capăt. Viața e deci un joc dramatic, cu acumulări și pierderi. Acesta e paradoxul, pentru că toată lumea urmărește acumulările. Si nu riscă prea mult. Interesant este că acum au apărut două categorii de jucători, pe lângă cei indiferenți. Jucătorii patologici care nu se pot opri din a juca deși pierd continuu (dar tot speră că vor da lovitura) și jucătorii vulgari care îngroașă rândurile când potul crește. Urmează un vers psihologic și psihosomatic: Dacă poți să forțezi inima, nervii și mușchii să reziste când nu mai există nimic în ei decât voința care le comandă „rezistă“. Aici e un exemplu excepțional de voință care e tenace chiar când nu mai are susținere corporală, viscerală, nervoasă. E un exemplu suprem de rezistență, cunoscut în literatură ca împliniri tardive cum e romanul „După 20 de ani“ sau „Contele de Monte Cristo“ sau „Lawrence of Arabia“ și este unul dintre principiile psihologice cel mai iubit la englezi, rezistența, pentru că voința e subliniată în toate educațiile occidentale, dar rezistența în condiții extreme impresionează cel mai mult.
IV
Strofa a patra revine la tema psihosocială. Dacă plimbându-te cu regi îți păstrezi bunul simț sau dacă vorbești mulțimilor și îți păstrezi virtuțile. Două versuri paradoxale, pentru că eventualitatea rarisimă a plimbării cu regi te intimidează și nu mai poți să fii tu însuți iar eventualitatea să te adresezi mulțimii te obligă de obicei să cobori ștacheta către populism. Pentru că nu ai priză la public dacă afișezi o virtute. Urmează o nouă trăsătură de caracter britanică.
- Dacă nici dușmanul și nici prietenul nu te poate leza și oricine contează pentru tine dar nimeni prea mult.
Superbe paradoxuri pentru că de obicei te aștepți să te lezeze dușmanul dar ești surprins și ți se pare că ești lezat mai tare de prieten și apoi în nici un caz toată lumea contează pentru tine și din contră faci eroarea să contezi pe unii mai mult decât trebuie ceea ce duce la deziluzie. Recomandările lui Kipling sunt de o mare înțelepciune, cer o reflecție permanentă și consoleazăpentru lezările curente din partea anturajului, rudelor, lăsându- te cu o suverană detașare față de faptul că nimeni nu merită să investești prea mult. Profesorul meu care m-a învățat această poezie (Prof. Hillard) mi-a spus că a spus-o în gând în tot timpul detenției și cel mai mult l-a impresionat versul care urmează „dacă poți să umpli neiertătorul minut cu 60 de secunde ale unei curse de distanță“, cu alte cuvinte, dacă poți să nu te plictisești de moment și să te consideri angajat în durată, obții această rezistență bergsoniană la timp și eviți depresia situațională, psihogenă.
Urmează ultimele două versuri concluzive, care spun că dacă ai îndeplinit cele peste douăzeci de condiții pe care le pune poezia al tău va fi pământul cu tot ce conține și, mai important decât asta, vei fi un om, fiul meu. Această concluzie dezvăluie și finalitatea poeziei care este un sfat în sensul știut din Hamlet-ul lui Shakespeare, în care fiul plecat la învățătură primește de la tatăl lui ultimele indicații, în care ultimele cuvinte sunt că până la urmă contează să fii tu însuți.
Această poezie este o chintesență psihoterapeutică, a cărei memorare și repetare și găsire a fiecărui vers potrivit cu situația prin care treci te ajută să îți menții ființa, să te autosugestionezi, să știi că nu ești singur și că lucrurile astea le-au trăit și alții, și le-au prevăzut remedii în ieșiri paradoxale și mai ales că remediul este psihologic și mai puțin metafizic, soluție tipic pragmatic anglo-saxonă. Această poezie e tradusă în toate limbile dar bineînțeles că traducerile trădează mult din farmecul originar al limbii engleze, care îi dă o măreție clasică și o simplitate cuceritoare. E bine să facă parte din zestrea de rezistență a fiecărui psihiatru și, de ce nu, a fiecărui pacient care ar putea să își ușureze viața luptând cu el însuși."
Sunday, June 23, 2013
Lucian Blaga. Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.
(1919)
Belsug. Lucian Blaga
- Negrule, cireşule,
gândul rău te-mprejmuie.
gândul rău te-mprejmuie.
Jinduiesc la taine coapte
guri sosite-n miez de noapte.
guri sosite-n miez de noapte.
Om şi păsări, duhuri, fluturi,
nu aşteaptă să te scuturi.
nu aşteaptă să te scuturi.
Prea eşti plin de rod şi vrajă,
vine furul, pune-ţi strajă!
vine furul, pune-ţi strajă!
- Las' să vie, să culeagă,
Vara mea rămâne-ntreagă.
Vara mea rămâne-ntreagă.
Stelele deasupra mea
nimeni nu mi le-a fura!
nimeni nu mi le-a fura!
Lucian Blaga - Ghimpii
Eram copil. Mi-aduc aminte, culegeam
odată trandafiri sălbatici.
Aveau atâţia ghimpi,
dar n-am vrut să-i rup.
credeam că-s muguri-
şi-au să înflorească.
Te-am întâlnit apoi pe tine.
O, câţi ghimpi, câţi ghimpi aveai!
dar n-am voit să te despoi -
credeam c-o să-nflorească.
Azi toate astea-mi trec
pe dinainte şi zâmbesc.
Zâmbesc şi hoinăresc prin văi
Zburdalnic în bătaia vântului.
Eram copil.
odată trandafiri sălbatici.
Aveau atâţia ghimpi,
dar n-am vrut să-i rup.
credeam că-s muguri-
şi-au să înflorească.
Te-am întâlnit apoi pe tine.
O, câţi ghimpi, câţi ghimpi aveai!
dar n-am voit să te despoi -
credeam c-o să-nflorească.
Azi toate astea-mi trec
pe dinainte şi zâmbesc.
Zâmbesc şi hoinăresc prin văi
Zburdalnic în bătaia vântului.
Eram copil.
Tuesday, June 18, 2013
Muzica clasica si psihologia - tipuri
Bach = echilibrul rational.
Muzica usoara-manele = dezechilibru emotional.
Mozart = sentiment manierat.
Beethoven= pasiune-actiune.
Wagner = pasiune maxima sistematizata.
------------------------------------
Romanta = emotie trista, nostalgica.
Chopin = sentiment trist.
Ceaikovski = patima trista.
Muzica moderna abstracta, Schonberg = absurd aleatorie
Muzica usoara-manele = dezechilibru emotional.
Mozart = sentiment manierat.
Beethoven= pasiune-actiune.
Wagner = pasiune maxima sistematizata.
------------------------------------
Romanta = emotie trista, nostalgica.
Chopin = sentiment trist.
Ceaikovski = patima trista.
Muzica moderna abstracta, Schonberg = absurd aleatorie
din 'Prefata' la 'Fenomenologia spiritului' de G. W. Hegel
"(…) O piedică pentru studiul filozofiei este
şi imaginarea care nu rezonează a unor adevăruri definitive stabilite, asupra
cărora posesorul nu crede că trebuie să revină, ci le pune la baza şi crede că
le poate exprima, ba chiar că poate judeca şi condamna prin ele. — In această
privinţă, este îndeosebi necesar de a se face din filozofare o treabă serioasă.
Despre toate ştiinţele, artele, îndemânările,
meseriile suntem convinşi că spre a le poseda este necesară o multiplă
osteneală a cunoaşterii şi a practicării lor. În ce priveşte filozofia,
dimpotrivă, pare a domni astăzi prejudecata că, în timp ce cineva care are ochi
şi degete şi primeşte piele şi o sculă nu este încă capabil să facă o gheată,
oricine se pricepe în schimb să filozofeze şi să judece filozofia, deoarece ar
poseda pentru aceasta criteriul în raţiunea sa naturală, ca şi cum nu ar poseda
la fel, în piciorul său, măsura ghetei. — Se pare că posedarea filozofiei este
situată în lipsa de cunoştinţe şi de studiu şi că filozofia ar înceta acolo
unde acestea încep. Ea este adesea socotită ca fiind o cunoaştere formală,
lipsită de conţinut, numai că, în ce priveşte conţinutul, ceea ce în orice
cunoştinţă sau stiinţă este adevăr nu poate merita acest nume decât dacă el a
fost creat de filozofie; că celelalte ştiinţe, oricât ar încerca prin rezonare,
fără filozofie, nu pot avea fără ea, în ele, viaţă, spirit şi adevăr.
In privinţa filozofiei propriu-zise,
vedem că în locul drumului lung al cultivării, în locul mişcării pe cât de
bogate pe atât de adânci în care spiritul ajunge la cunoaştere, revelaţia
nemijlocită a divinului şi simţul comun care nu s-a străduit şi nu s-a cultivat
cu vreo altă cunoaştere, nici cu filozofarea propriu-zisă, se socotesc
nemijlocit drept un perfect echivalent şi ca un tot atât de bun surogat,
precum cicoarea este renumită a fi un bun surogat al cafelei.
Nu este îmbucurător de observant că
neştiinţa, ca şi primitivitatea lipsită de formă şi gust ea însăşi, care e incapabilă
să-şi fixeze gândirea asupra unei propoziţii abstracte şi mai puţin încă
asupra mai multora, asigură că ea este când libertatea gândirii, când
genialitate.
Aceasta din urmă, ca acum în
filozofie, se afişa, cum se ştie, altădată tot astfel în poezie; în loc de
poezie însă, atunci când producţia acestei genialităţi avea un sens, ea
crea o proză banală, sau, când trecea dincolo de aceasta, creea discursuri
extravagante.
La fel astăzi, o filozofare naturală,
care se crede prea bună pentru concept şi care, prin lipsa acestuia, se
consideră drept o cunoaştere intuitivă şi poetică, aduce pe piaţă combinaţii
arbitrare aleunei imaginaţii dezorganizate tocmai prin gând, plăsmuiri care nu
sunt nici peşte, nici carne, nici filozofie, nici poezie.
Scurgându-se dimpotrivă în albia mai
liniştită a simţului comun, filozofarea naturală da în cazul cel mai bun o
retorică de adevăruri banale.
Dacă i se reproşează lipsa de însemnătate
a acestora, ea asigură, din contră, că sensul şi împlinirea sunt date în inima
ei şi că trebuie să fie date astfel şi celorlalţi, întrucât crede, în general,
că prin nevinovăţia inimii şi curăţenia conştiinţei ş.a.m.d. ea a spus lucruri
ultime, cu privire la care nu pot exista obiecţii, şi că nici nu se poate cere
altceva.
Ce era însă de făcut este ca ceea ce e
mai bun să nu rămână în interior, ci să fie scos din această hrubă la lumina
zilei. Osteneala de a emite adevăruri de acest fel putea fi demult cruţată;
căci ele se găsesc demult în catehism sau în proverbele poporului etc. — Nu
este greu de a prinde atare adevăruri în ce au ele nedeterminat şi pieziş, de a
arăta conştiinţei lor în ea însăşi tocmai adevărurile opuse. Incercând să
scape de confuzia ce se produce în ea, ea va cădea în noi confuzii şi va
ajunge la izbucnirea că lucrurile stau fără doar şi poate aşa şi aşa, că aceste
obiecţii sunt sofisticării — un cuvânt de ordine al simţului comun contra
raţiunii cultivate —, la fel cum prin expresia visării necunoştinţa filozofiei
a taxat-o pe aceasta pentru totdeauna. — întrucât simţul comun apelează la
sentiment, oracolul său interior, el a şi terminat cu cel ce nu e de acord cu
el; el trebuie să declare că nu mai are nimic de spus aceluia care nu găseşte
şi nu simte în el acelaşi lucru; cu alte vorbe, el calcă în picioare rădăcinile
umanităţii, căci natura acesteia este de a tinde la acordul cu alţii şi
existenţa ei este numai comunitatea conştiinţei adusă la înfăptuire.
Antiumanul, animalicul, constă în
aceea de a rămâne în sentiment şi de a nu se putea împărtăşi decât prin acesta.
Dacă s-ar întreba despre o cale regală către ştiinţă, nu poate fi indicată una
mai comodă decât aceea de a se lăsa în nădejdea simţului comun, şi — spre a
înainta în pas cu timpul şi cu filozofia — de a citi recenzii despre scrierile
filozofice, poate chiar şi prefeţele şi primele paragrafe ale acestora: căci
acestea din urmă dau principiile generale la care se reduce totul, iar primele
dau, în afară de notiţa istorică, şi o apreciere, care, tocmai fiindcă este
apreciere, este dincolo de ce e judecat.
Acest drum obişnuit este făcut în
haine de casă; dar în veşminte preţioase, sacerdotale, păşeşte sentimentul
înalt al eternului, sfântului, infinitului, pe un drum care este deja el însuşi
fiinţarea nemijlocită în centru, genialitatea unor idei adânc originale şi a
unor străfulgerări înalte ale gândirii. — Cum totuşi o atare adâncime nu
revelează încă izvorul esenţei, aceste rachete nu sunt încă empireul.
Gânduri
adevărate şi o privire ştiinţifică nu pot fi dobândite decât în munca
conceptului. El
singur poate să producă universalitatea cunoaşterii, care nu e nici nedeterminarea
obişnuită şi sărăcia simţului comun, ci este cunoaştere cultivată şi completă,
nu e nici universalitatea ieşită din comun a dispoziţiei raţiunii stricate de
inerţia şi îngâmfarea geniului, ci este adevărul ajuns la forma sa autentică,
care e capabil să fie bunul oricărei raţiuni conştiente de ea.
Intrucât eu situez aceea prin care
ştiinţa există în automişcarea conceptului,
considerarea că aspectele arătate aici şi încă alte aspecte exterioare ale
reprezentărilor timpului nostru despre natura şi înfăţişarea adevărului se
îndepărtează de acest fel de a vedea, ba chiar îi sunt opuse, nu pare să
promită o primire favorabilă încercării de a prezenta sistemul ştiinţei în acea
determinare. Pot totuşi reflecta că, dacă de exemplu ce e mai excelent în
filozofia lui Platon a fost situat uneori în miturile sale, care nu au o
valoare ştiinţifică, au fost şi timpuri, care au fost chiar numite timpuri ale
misticii, în care filozofia aristotelică a fost preţuită pentru adâncimea ei
speculativă şi în care Parmenidele lui Platon — desigur cea mai înaltă operă de
artă a vechii dialectici — a fost considerat ca adevărata dezvăluire şi ca expresia
pozitivă a vieţii divine: şi că, cu toată obscuritatea pe care o producea
extazul, acest extaz rău înţeles nu trebuia să fie de fapt decât conceptul pur.
Considerând apoi că ce e mai preţios
în filozofia timpului nostru îşi pune însăşi valoarea sa în caracterul
ştiinţific şi că, chiar dacă alţii gândesc altfel, nu se face valabil decât
prin acest caracter ştiinţific, pot şi eu să spun că această încercare de a
revendica ştiinţa pentru concept şi de a o prezenta în acest element care îi
este propriu va şti să se facă acceptată prin adevărul intern al lucrului.
Trebuie să fim convinşi că adevărul are natura de a străbate atunci
când timpul său a sosit şi că el nu apare decât atunci când acest timp a sosit;
şi de aceea el nu apare niciodată mai devreme, nici nu găseşte un public nepregătit;
şi trebuie să fim convinşi că şi individual are nevoie de acest rezultat spre
a-şi confirma astfel ceea ce este încă lucrul său singuratic şi spre a
experimenta convingerea, care aparţine mai întâi numai articularităţii, ca
fiind ceva universal. In această privinţă însă publicul trebuie adesea deosebit
de cei ce pretind a fi reprezentanţii şi purtătorii săi de cuvânt. El se
comportă în unele privinţe altfel decât aceştia, ba chiar într-un mod opus.
Dacă el îşi ia mai degrabă asupra sa
vina atunci când o scriere filozofică nu-i spune nimic, aceştia din urmă, siguri pe competenţa lor, aruncă
întreaga vină asupra autorului.
Influenţa este, asupra publicului, mai
tăcută decât fapta „acelor morţi care îşi îngroapă morţii" [Matei, 8,22].
Dacă astăzi privirea generală este în genere mai formată, dacă curiozitatea ei
este mai trează şi dacă judecata ei este mai repede determinată, aşa încât „picioarele
care te vor purta stau deja înaintea porţii" [Act., 5. 9], trebuie totuşi
adeseori distins de aceasta efectul mai lent, care corectează atenţia reţinută
cu forţa prin asigurări impunătoare şi rectifică critica distrugătoare şi care
dă numai după un timp uneia din părţi o comunitate
de înţelegere, pe când, după acest timp, cealaltă numai are nici o
posteritate. Deoarece, în afară de aceasta — într-un timp în care
universalitatea spiritului s-a întărit atât de mult şi individualitatea a
devenit, aşa cum se cuvine, cu atât mai indiferentă, şi în care acea
universalitate ţine la întreaga ei sferă şi bogăţie formată şi o reclamă —,
partea care revine activităţii individului în întreaga operă a spiritului nu poate fi decât mică, acesta trebuie,
aşa cum o implică deja natura ştiinţei, să se uite cu atât mai mult pe sine, şi
anume să devină şi să facă ceea ce poate; dar trebuie cerut totodată mai puţin
de la el, după cum el însuşi poate aştepta mai puţin de la el şi poate cere mai
puţin pentru sine."
Monday, June 17, 2013
Din 'Prelegeri de istorie a filosofiei', G.W. Hegel
"Arta n-ar putea sa reprezinte Spiritul fara a-i aduce un prejudiciu. (...) Numai gandirea pura este cu adevarat gandirea demna de urmat. (...) Astfel, astazi, o maniera naturala de a filosofa, care se socoteste pe sine prea buna pentru concept si care in baza acestei deficiente se considera o gandire poetica si intuitiva, arunca pe piata combinatiile arbitrare ale unei imaginatii doar dezorganizate de catre gandire, creatii care sunt indecise, nefiind nici poezie, nici filosofie."
(poate aici intra si filosofia lui Nietzsche, cu discursul ei mixt, poetico-filosofic...)
Saturday, June 15, 2013
Благородство. Jaspers
Благородство человека. Вопрос, возможно ли еще достоинство человека,идентичен вопросу, возможно ли еще благородство. В настоящее время речьбольше не может идти об аристократии как о господстве меньшинства в качественаследственно привилегированного слоя, возвысившегося над толпой в силусвоей власти, имущества, воспитания и осуществленного в нем идеалаобразованности, - того слоя, который считает себя и считается другимибыть господством лучших. Если аристократия как социальный слой временносообществом лучших. Аристократия редко могла длительное время действительно принадлежала к числу самых значительных явлений, то очень скоро онавыделяющемуся в толпе индивиду, требование равенства, беспощадная изоляцияпревратилась в господство меньшинства, которое, само являясь массой, обрело типичные черты таковой; принятие решений большинством, ненависть к каждому каждой особенности, непредставительной для всех, преследование всегов ряде случаев создавала неповторимый духовный мир, было следствием еевыдающегося. Аристократия, как господство меньшинства в качестве массы, заимствует доступные всем ее членам исключительные качества как социальные суррогаты действительного благородства человеческой экзистенции. То, что она происхождения из подлинно благородного социального слоя и постоянногосамовоспитания. И впредь могут появляться, вероятно, могущественные социальные слои, но они будут варварскими.Проблема человеческого благородства состоит теперь вспасении воздействия наилучших, число которых невелико.Однако эта аристократия не может держаться в стороне от мира, заполняяличную жизнь романтической любовью к прошлому. Если она не войдет всознательном волении в условия существования своего времени, с которыми онапритязаниями. Лучшие представители благородства внутри человеческогофактически связана, она составит лишь искусственные группы с необоснованными бытия - неталантливые, которых можно было бы выделить, не типы рас, которыенаиболееожно установить антропологически, даже не гениальные люди, создающиемыдающиеся произведения, то среди них всех те люди, которые являются самимивсобой, в отличие от тех, кто ощущают в себе лишь пустоту, ничто не считаютсвоим, бегут от самих себя. Сегодня начинаетсяпоследний поход против благородства. Он ведется нена политическом или социальном уровне, а в самих дyшax людей. Следовало быповернуть вспять то развитие, которое считают сущностью нового, но теперьуже прошедшего времени, - раскрытие личности. Серьезность проблемы, какпозаботиться о человеке массы, который не желает внутренней независимости,ведет к восстанию в каждом из нас экзистенциального плебейства противкоторую человек завоевывает в ходе своей судьбы, может быть в конце концовсамобытия, требуемого от нас божеством в его таинственности. Возможность, уничтожена. Инстинкты людей массы вновь, как уже не раз, и опаснее, чемсуществовании массы. Именно этокогда-либо, объединяются с церковно-религиозными и политическими абсолютистскими инстинктами, чтобы освятить универсальное нивелирование ввосстание направлено против подлинного благородствачеловека. Прежние политические восстания могли оказаться успешными, неразрушая его; это же, если бы оно удалось, уничтожило бы самого человека.пророков и греческих философов, превратило бытие человека в то, что затем вИбо не только последние века, но все историческое время, начиная с иудейских новое время стали называть личностью. Однако по-разному именуемое, онообъективно недоступно, всегда остается единственным, ничем не заменимым способом самобытия.Солидарность. Когда люди перемешиваются, как пыль, действительность вее достоверности встречается лишь там, где друзья являются подлиннымидрузьями в фактической коммуникации их открытости и солидарности, в личнойее связьверности. От одиночества спасает не мир, а самобытие, устанавливаю щного человека с другим. Это единство обладающих самобытием есть невидимаяо действительность существенного. Поскольку объективного критерия надежногодсамобытия не существует, оно не могло быть объединено в группы власти.х слабость, сила их может сохраняться только в невидимости. Существует не"Треста порядочных людей", как принято было говорить, не существует. В этом ификсированная в договорах связь, более сильная, чем национальное, государственное, партийное и социальное сообщество, чем раса. Эта связьнепосредственно незаметна и проявляется лишь в своих следствиях. Подобнаяблизость обладающих самобытием людей - лучшее, что может бытьнам даровано сегодня. Эти люди служат друг другу гарантией того, что бытиеесть. В миру это те, кто меня волновал как действительность, кто оставалсяпросто общался. У нас больше нет пантеона, им служит нам память об истинныхво мне, приводил меня к самому себе, а не те, кто проходил мимо, с кем я людях, которым мы обязаны тем, что стали такими, как мы есть. Влияниедействителен в качестве живых. Они пребывают для нас как бы в уверенномизвестных из истории великих людей становится для нас решающим не сразу, но лишь в той степени, в какой они как бы вновь узнаются в тех, кто был нам знании их близости, остаются без притязаний вовне, без обожествления, безвязанности самобытных людей, которые верны обязательству постояннопропаганды. Они не встречаются среди того, что открыто публичности и значимости, и тем не менее именно они определяют правильное движение вещей. В изолированном существе подлинного благородства быть не может. Оно - в синтересоваться друг другом, помогать друг другу, когда они встречаются, и быть готовым к коммуникации, ожидая ее, не проявляя навязчивости. Не сговариваясь, они сохраняют взаимную верность, более непоколебимую, чемолидарностью лучших их членов, которая ощущается, даже если не находитоснованную на договоре. Такая солидарность распространяется и на врага, если одно самобытие подлинно противостоит другому. Тогда осуществляется то, что могло бы быть в политических партиях, невзирая на все различия, ссвоего выражения, потому ли, что для этого нет повода, или потому, что ситуация не предоставляет для этого возможности.отделиться от встречающихся повсюдуСолидарности этих людей надлежитактических предпочтений, связанных с симпатией или антипатией, отфсвоеобразной притягательности друг для друга всякой посредственности,остоянно молча действующего объединения многих против немногих. Если всечувствующей себя хорошо при отсутствии высоких требований, от вялого, но пони чувствуют себя уверенными в массе, в которой они встречаются и из которой они выводят свое право, то солидарность тех, кто обладаетна ненадежна из-за слабости, связанной с малочисленностью и неуверенностьюсамобытием, хотя и бесконечно более прочна во взаимной надежности, распространяющейся даже на не допускающее объективацию поведение, но в мире ово встречах. У многих есть десятки друзей, которые не являются таковыми; эти же счастливы, имея одного.рассеяно в мире. Тот, ктоБлагородство духов, обладающих самобытием,ступает в их сферу, приходит к этому не на основе суждения, а посредствомвосуществления своего собственного бытия. Единство этого рассеяния подобнорузей, тот или другой член которой благодаря объективности своейневидимой церкви некоего corpus misticum [мистическое тело] в анонимной цепи ддеятельности обнаруживается другим, быть может, далеким самобытием. В этомбез`образном царстве духов время от времени находятся отдельные люди,которые воспламеняются в близости строгостью своей коммуникации. Они всегдаслужат началом высшего взлета, возможного теперь в мире. Только они,собственно говоря, создают облик людей.Благородство и политика. Массы приводятся в движение вождями, которыеговорят им, чего они хотят; историю творит меньшинство. Однако в настоящеевремя маловероятно, чтобы массу могла бы постоянно держать в повиновениисегодня все люди, неспособные действительно мыслить в силу отсутствияаристократия, право которой на господство она бы признавала. К сожалению, самобытия, все-таки благодаря тому, чему они научились, обрели способностьет возникнуть вопрос, каким образом меньшинство, получив на мгновение одобвысказывать свои мысли и манипулировать ими. Между тем, обретя таким образом свою долю в. мышлении, масса беспрерывно осуществляет нажим. Поэтому мо жрение массы, приходит к осуществлению власти, посредством которой оно впоследствии и при отсутствии одобрения сохраняет господство, формируя человека массы, который не есть он сам и не знает, чего он хочет.гий по крови объединиться, чтобы завоевать власть в государстве. ОниЗамкнутое меньшинство может в сознании своего благородного происхождения под именем авангарда или в качестве самых передовых, наиболее волевых из последователей вождя, в силу исторически унаследованных привил еформируются по аналогии с прежними сектами: строгий отбор, высокие требования, постоянный контроль; они ощущают себя элитой и пытаются после захвата власти сохранить свои преимущества посредством воспитания молодежи, способной продолжать ихтократическую массу меньшинства. Безнадежно в определяемую массой эпоху жддело. Однако даже если при возникновении этой элиты сила самобытия в качестве благородства человека и могла играть известную роль и продолжает ее играть в ведущих индивидах, то в своей совокупности они создают новую, отнюдь не ари сать благородства человеческого бытия в образе господствующего меньшинства. Поэтому аристократия и масса окончательно и на необозримое время перестали являть собой специфические политические проблемы. Правда, они встречаются еще как антитезы в политической аргументации, но это толькосвоего осуществления.слова; по существу же, все дело в том, господствует ли организованное меньшинство над большей массой, или благородство действует анонимно внутри массового порядка; устанавливается ли несправедливая и поэтому невыносимая форма управления, или благородство человеческого духа находит сферу дляЛожное притязание на благородство. Поскольку благородство есть лишь вовзлете, в котором завоевывает себя бытие, оно не может само дать себепредикат. Оно - не род, в который человек входит или не входит, а человеквообще в возможности своего взлета. Поскольку мы склонны находитьудовлетворение только в существовании, сила взлета всегда свойственна толькокачестве вершины ее сущности, а скорее смутный упрек ей. Лишь непонятные онинемногим и в них непостоянна. Эти немногие - не представители массы в становятся ей известны.Где идея равенства отдаляется от только метафизически мыслимойзначальной возможности и касается фактического существования людей, онаилишена истинности; именно поэтому от нее почти всегда безмолвноеприятный смех, мерзкие удовольствия, недостойные жалобы, ощущение себяотказывались. Отвратительные физиогномические черты в поведении и облике, нсильными только в массе - все это не оттолкнет лишь того, кто только в пошлом окружении чувствует себя в сообществе равных. Нет человека, которыйере, в какой они служат, трудятся, поднимая взор, знают импульс возможногомог бы равнодушно видеть себя в зеркале; чем сильнее он переживает взлет, тем острее чувствует он другое в себе. Людей массы следует признавать в той мвзлета, другими словами, в той мере, в какой они сами суть то, чем в большей степени являются немногие. Любви достоин не человек как экземпляр существования, а человек как возможная экзистенция, в каждом индивиде - егое; ложное становитсявозможное благородство. Если же благородство в человеке хочет понять себя как определенное существование и выделить себя, то оно становится ложным; истинное благородство анонимно как требование человека к се бжестом и требованием, обращенным к другим. Поэтому в ответ на вопрос, возможна ли еще в наше время аристократия, следует апеллировать лишь к человеку, задавшему этот вопрос, к нему самому.Поле духовного сражения существует в каждом, если он еще не полностью утратил силу.Философская жизнь. Благородство человека может быть названо философскойжизнью. Благородством обладает тот, кто обладает истиной веры. Кто опираетсяна авторитет в том, чем он может быть только сам, это благородство теряет;своего взлета как движение конечного самобытия в его крушении, истину,тот же, кто вверяет себя божеству, не теряет себя, но претерпевает истину исходя из которой все происходящее в мире не может быть для него большим,внутреннего действия вчем он сам есть для себя. Сохранить требование к этому благородству - прежде всего дело традиции. Невозможно достичь всего во внешнем действии; дл янтре вещей человека существует слово, не пустое слово, а слово, котороец еожет пробудить то, что приближается. Слово преображается, но остаетсямтайной нитью, по которой ощупью пробирается сквозь время подлинное бытиенешняя действительность существования мира лишена души, есть последнийчеловека. В качестве философской жизни это бытие человека, без которого всмысл философского мышления; только в нем находит свое подтверждение систематическая философия.жит просто следовать, и не идеальный тип, в соответствии с которым надоВ характере философской жизни человека заключена его судьба. Это не предписание, которому надл е строить свою жизнь. Философская жизнь вообще не есть нечто идентичное для всех. Она - армия отдельных людей, поток падающихбы он ни был ничтожным, последует за ним во взлете своего самобытия.звезд, который, не зная откуда он пришел и куда направляется, проходит сквозь существование. Отдельный человек, каким
Subscribe to:
Posts (Atom)