-interviul lui Karl Jaspers
acordat lui Rudolf Augstein, revista ’Spiegel’, nr. 11/1965-
JASPERS:
Domnule Augstein, veţi conduce dumneavoastră conversaţia, corect?
AUGSTEIN: Domnule Jaspers, propun ca, în
conversaţia noastră, să nu ne referim la problema juridică a prelungirii
termenului de prescripţie. Personal, eu consider că este oportună prelungirea
termenul de prescripţie. Pe mine mă interesează cum priviţi problema de faţă
din punct de vedere moral.
Se pare că procesele criminalilor de
război nazişti doar la exterior se prezintă ca acte juridice, dar de fapt
constituie acte politice care se derulează conform normelor din Codul penal.
Probabil că acest lucru cauzează prea des neputinţă sau crează o aparenţă de
neajutorare.
Dumneavoastră spre exemplu aţi spus
despre crimele de război: sunt crime, determinate de voinţa politică a statului
şi, prin urmare, acestea nu sunt legate de personalitatea criminalului luat
separat. Consider că acest aspect vizează întreg cercul de întrebări.
JASPERS:
Dacă îmi permiteţi, aş dori în primul rând să ne oprim asupra tezei potrivit
căreia dreptul şi politica – două domenii absolut distincte –sunt imposibil de
separat unul de celălalt.
Peste tot în lume dreptul se bazează pe
voinţă politică, voinţa politică pentru autoafirmarea unui anumite ordini
statale. De aceea, dreptul are două surse: voinţa politică exprimată şi ideea
de justiţie. Ideea de justiţie este o idee eternă, nimeni nu are dreptul să o
confişte. Când au loc evenimente mari, când se produce o schimbare în viaţa
societăţii, atunci justiţia este cea la care se face referire. În restul
timpului, se vorbeşte exclusiv despre drept, dreptul legal, care trebuie să fie
considerat absolut.
Dreptul legilor, fixat în coduri şi
manuale, este valabil în statul în care este creat. Dreptul funcţionează
întotdeauna numai în cadrul regimului existent în momentul respectiv în stat,
fiind consolidat cu ajutorul acestui regim.
Când în istorie au loc mari crize
subite, dreptul se construieşte pe baza voinţei politice, iar legea şi ordinea
existente se pun în mişcare, se schimbă sau chiar sunt detronate.
În momentul în care ceva se întâmplă, se
face sau când se doreşte ceva, care se prezintă ca o criză în istorie, de exemplu
o revoluţie, dreptul statutar nu are putere absolută şi din nou apare
întrebarea: ce trebuie să aibă putere? Și din nou se decide ce anume din
justiţia eternă este recunoscut în acest moment în calitate de drept.
Opinia mea este că statul nazist a însemnat
o criză fără precent pentru nemţi. Viaţa ulterioară desfășurată conform legilor
statului nazist ar fi presupus o revoluţie spirituală, morală, politică şi
intelectuală.
Dar la noi această continuitate a fost
întreruptă, şi nu vorbesc acum despre continuitate în domeniile în care ea
există, indiferent de ce se întâmplă;
vorbesc de continuitatea întreruptă în planul decisiv
al conştiinţei morale şi politice. Acum noi punem baza sistemului politic pe care
îl dorim şi numai pornind de la acestă premisă putem din punctul meu de vedere
să vorbim rezonabil din punct de vedere politic.
AUGSTEIN: Acest lucru mă edifică. Să
ținem cont însă de următoarele - atunci când Napoleon a ocupat Jaffa, a luat
prizonieri 3000 de oameni, mai degrabă ei singuri s-au predat, întrucât
Napoleon le promisese că le va permite să plece în siguranţă. Dar el nu şi-a
îndeplinit promisiunea şi nici nu i-a împuşcat măcar, ci în scopul economisirii
prafului de puşcă şi a plumbului a ordonat să fie înjunghiaţi cu baionetele.
Majoritatea acestor oameni aveau familii. Aceste familii – femei şi copii – au
fost de asemenea înjunghiaţi cu baionetele. Cu toate acestea, nimănui atunci nu
i-a venit ideea de a face pe altcineva responsabil pentru acest masacru, în
afara de Napoleon. Astăzi, urmare a numărului şi caracterului crimelor
naţional-socialiste, se consideră a fi pe deplin obişnuit şi corect să chemi la
proces pe cei care la vremea lor au împuşcat la ordin femei şi copii.
JASPERS:
Dumneavoastră nu sesizaţi aici o diferenţă majoră? Istoria cu Napoleon are
similitudini cu multe alte istorii din trecut. In cazul de faţă, crima a fost
săvârşită de Napoleon ca întruchipare a statului. Statul însuşi luat ca întreg
nu a fost însă unul criminal.
Punctul crucial constă în a recunoaşte
că statul nazist a fost un stat criminal, nu un stat care comitea crime.
Stat criminal este acela care în
principiu nu creează şi nu recunoaşte legea şi ordinea de drept. Ceea ce se
numeşte drept şi este exprimat de acest stat printr-un val de legi, reprezintă
în fapt un mijloc destinat oprimării şi dominării masselor de oameni, iar nu
ceva pe care însuşi să-l respecte şi căruia să i se conformeze. Acest stat vrea
ca prin forţă să schimbe oamenii şi să-şi subordoneze întreaga omenire. Și-a
validat acest principiu prin distrugerea popoarelor care, potrivit deciziei
sale, nu au dreptul de a exista pe pământ. Ideea că ‘Statul nazist a fost
criminal’ are consecinţe, fără explicarea cărora, în opinia mea, nu pot fi
clarificate toate problemele despre care vorbim.
Orice om din Germania putea şti că
statul nazist este criminal. Este însă imposibil să nu admitem că pentru
majoritatea acest lucru nu era clar. Eu vorbesc în cazul de faţă nu despre
crime şi culpa morală, ci pur şi simplu despre responsabilitatea politică.
Să repetăm principiul politic:
conştiinţa necesităţii unei revoluţiei moral-politice după anul 1945, voinţa
nerestricţionată de a întrerupe continuitatea statului criminal, înţelegerea
necesităţii şi dorinţa de a construi ceva nou – toate acestea sunt o premisă pentru
noi, dacă avem un viitor. În cazul de faţă, nu poate exista o diferenţă de
păreri, aici este vorba de deosebire în convingeri şi în modul de gândire.
AUGSTEIN: Astăzi, toţi, sau, să spunem,
toţi oamenii de bună credinţă văd că statul nazist a fost criminal. Totuşi, în
acea vreme, era necesară o anumită ascuţime intelectuală şi un curaj
intelectual pentru a realiza acest lucru, cu toate consecinţele ce decurg de
aici. Foarte multe lucruri adormeau vigilenţa poporului: s-au încheiat acorduri
şi alianţe cu state străine, au avut loc jocurile olimpice, biserica a predicat
de multe ori necesitatea de a adopta o poziţie loială şi de a sprijini statul.
Biserica a binecuvântat chiar dotarea cu armament.
JASPERS:
Din păcate, toate aceste fapte sunt adevărate.
AUGSTEIN: Ajungem la momentul care mie
personal mi se pare cel mai interesant. Imi pun astfel problema competenţei
sistemului creat de noi pentru a pedepsi aceste crime. După câte cunosc, niciun
judecător, niciun procuror din timpul nazismului nu a apărut în faţa
judecătorilor în cazuri penale. În acele vremuri dreptul era încâlcat de mii,
sute de mii de ori. Și, în ciuda acestui lucru, făptaşii din rândul juriştilor
nu au fost trimişi în judecată.
S-a ajuns până acolo, încît un om care
în calitate de procuror îşi trimisese la moarte concetăţenii, să conducă o
Curte regională, unde se examina cazul Sommer, un călău din lagărul de
concentrare. Aici, ca sub o lupă, se vede toată esenţă problemei. Legitimitatea
pedepsei mi se pare pur şi simplu dubioasă.
Dacă ne amintim secretarii de stat care
au tolerat acest stat în ministerele lor, dacă ne gândim că Globke, Vialon şi
Hopf au ocupat şi continuă să ocupe posturi înalte, atunci competenţa amintită
se prezintă într-o lumină şi mai nefavorabilă.
Dar permiteţi-mi să mă întorc la cele
spuse mai devreme, şi anume, sarcina constă în necesitatea de a începe în statul
nostru cu începutul şi de a distruge podurile ce încă ne leagă de statul
criminal. Asta ne conduce la încă un argument, înaintat de cei care se opun prelungirii
termenului de prescripţie.
Spre exemplu, se vorbeşte că nu trebuie
să pedepsim numai nemţii, şi în plus până la a şaptea generaţie, aşa cum se
întâmplă în ziua de azi. Un exponent vocal al acestui tip gândire era ministrul
federal Strauss, care a declarat că aceasta constituie ’un şoc la adresa
conştiinţei umanităţii şi o falsificare a istoriei, deoarece se susţine că
numai germanii au comis crime de război’.
Eu consider că trebuie că analizăm acest
argument care reflectă indubitabil o opinie răspândită în Germania, deşi
nedorită de noi.
JASPERS:
Dacă acest argument ar fi fost adevărat, n-ar fi fost
indezirabil. Dar el ignoră diferenţa radicală dintre crimele de război şi
crimele împotriva omenirii[1].
Crimele de război sunt crime împotriva umanităţii[2].
Crimele împotriva umanităţii sunt toate crimele monstruoase, care se numesc
crime de război, comise împotriva adversarului. Crima împotriva omenirii
constituie însă pretenţia de a decide ce grupuri de oameni şi popoare de pe
Pământ pot trăi sau nu pot trăi şi aplicarea în practică a acestei pretenţii,
prin distrugerea acestora. Astăzi acest lucru se numeşte genocid, dar s-ar
putea numi şi ucidere în masă.
Uciderea în masă, în principiu, înseamnă
aplicarea verdictului dat unor alte gupuri de oameni, unui popor care nu
trebuie să trăiască pe Pământ. Cine solicită un astfel de verdict şi îl pune în
aplicare, acela comite o crimă împotriva omenirii. Astfel de crime au fost
comise împotriva evreilor, ţiganilor, bolnavilor psihic. Toţi oamenii care au
înţeles acest lucru declară astăzi cu conştiinţa clară: niciun om nu are
dreptul de a decide dacă un anumit popor trebuie să existe sau nu. Cine, pe
baza unei astfel de sentinţe distruge popoare sau participă la acest lucru,
acela comite ceva radical diferit de toate crimele cunoscute până atunci.
Acţionează împotriva principiului exstenţei şi recunoaşterii omului ca om. Și
câtă vreme face acest lucru, trebuie să i se aplice următorul principiu: cu
oamenii, care crează astfel de lucruri, omenirea nu poate să coexiste.
Cu alte cuvinte: seamănă cu situaţia în
care în anumite state procurorul, în interesul societăţii, deschide un caz de
crimă, chiar dacă rudele celui omorât nu pretind niciun demers. Când un grup de
oameni distruge alt grup, trebuie să acţioneze o oarecare instanţă a omenirii.
În interesul întregii omeniri, cei care comit sau au comis o astfel de crimă,
şi numai aceşti oameni, trebuie să fie condamnaţi la pedeapsa cu moartea.
Adversarii pedeapsei capitale pot, spre
a-şi confirmara argumentele, să facă trimiteri foarte multe, iar susţinătorii la
fel. Din punctul meu de vedere, adversarii pedeapsei cu moartea se pot pronunţa
in favoarea aplicării acesteia în cazul unei astfel de crime, cu nimic
comparabile.
AUGSTEIN: Din păcate, în istorie
adeseori s-au produs astfel crime, legate de omorul în masă, chiar dacă nu au
avut loc la o asemenea scară şi nu au fost atât de atent planificate.
JASPERS:
Eu mă îndoiesc că acest tip de crimă s-a produs adeseori. Mie astfel de exemple
nu-mi sunt cunoscute. Cu toate acestea, a înţelege că în cazul de faţă este
vorba, în mod principial, despre un nou tip de crimă o consider o precondiţie a
rezolvării problemei termenului de prescripţie. Această problemă îşi va găsi în
mod natural răspunsul dacă se vor clarifica patru chestiuni strâns legate între
ele.
Prima întrebare: ce fel de crimă?
Uciderea în masă la ordinul autorităţilor, un nou tip de crimă, fără precedent
în istorie. Această crimă presupune existenţa unui nou tip de stat, statul
criminal.
Întrebarea a doua: pe baza cărei legi
este dată sentinţa? Pe baza legii, care-i uneşte pe toţi oamenii, dreptul
internaţional.
Întrebarea a treia: unde este instanţa
legitimă pentru aplicarea acestei legi? Formal, deocamdată nu există o astfel
de instanţă a omenirii; ea urmează să fie luată în considerare de către
judecătorii din statele care recunosc ca fiind obligatoriu dreptul
internaţional.
Întrebarea a patra: ce pedeapsă să fie
aplicată? Devreme ce această crimă este unică în felul său, acolo unde pedeapsa
cu moartea este abolită, ea trebuie să fie instaurată pentru caracterul excepţional
al cazului dat.
Toate aceste întrebări rămân până astăzi
neclarificate. Noi le analizăm, utilizând, într-o mare măsură, criterii din
trecut.
Să revenim la situaţia noastră reală.
Dumnevoastră, domnule Augstein, aţi vrut să excludeţi aspectele de politică
externă în dezbaterea problemei termenului de prescriere. La fel ca şi mine,
dumneavoastră sunteţi de părere că a acţiona fără principii în cazul de faţă ar
fi un act de oportunism.
Însă ceea ce se numeşte politică externă
are şi o altă faţetă. Oamenii trebuie să acorde importanţă oamenilor serioşi.
La Aristotel exista ideea că un consens de idei la popoare diferite nu este un
lucru întâmplător ci merită atenţie, întrucât ne poate conduce la adevărul care
ne unifică.
Observând astăzi unanimitatea întregii
Europe de Vest în această chestiune, trebuie să ne întrebăm: cum au ajuns
oamenii la asta? Ce stă la baza acestui lucru? Din câte se pare, conştiinţa
caracterului exclusiv al crimei împotriva omenirii despre care am vorbit.
In prezent, ne sunt cunoscute hotărârile
a două instanţe importante. Astfel, Adunarea Naţională Franceză a stabilit
pentru Franţa că acest tip de crime nu pot fi amnistiate prin prescripţie, prin
însăşi natura lor. Adunarea Consultativă a Consiliului Europei a recomandat
guvernelor să adopte reglementări privind imposibilitatea aplicării clauzei
privind termenul de prescripţie la criminalii împotriva omenirii. Și Adunarea
Naţională şi Adunarea Consultativă s-au exprimat în ceea ce priveşte această
problemă referindu-se probabil la evenimentele din Republica Federală. Aceste
decizii reflectă punctul de vedere al aproape întregii populaţii a Europei de
Vest.
AUGSTEIN: Domnule profesor, consider că
argumentaţia dumneavoastră face posibilă o importantă diferenţă. Strauss, de
exemplu, spune: ’Conştiinţa universală trebuie să ştie ce s-a întâmplat la
expulzarea germanilor din Polonia, Cehia şi Europa de Sud-Est’. Dacă v-am
înţeles bine, dumnevoastră consideraţi calitativ diferit cazul distrugerii unei
rase sau popor, al negării dreptului acesteia la existenţă, de cel al
expulzării oamenilor ca rezultat al unui război nedrept, fie chiar şi în
condiţii care conduc la moartea multora dintre aceştia. Acest lucru ar diferi
de intenţia clar exprimată de a lichida grupuri întregi de oameni. V-am înţeles
corect?
JASPERS:
Pe deplin.
AUGSTEIN: Unii spun totuşi: bine, naţional-socialiştii
au comis aceste crime, dar ce au făcut ceilalţi? Sovieticii ce au făcut?
JASPERS:
Nu pot să mă raportez mai puţin serios la greşeala mea, ca să nu mai vorbim să
o justific, numai pentru că altul face acelaşi lucru. Cred că nu trebuie în
niciun caz să vorbim despre ceea ce au făcut alţii. Noi nu judecăm acum alte
state, ci pe noi înşine. Vrem să ne autocurăţăm.
Mi se pare destul de convingător că
astfel de lucruri teribile cum ar fi bombardarea Dresdei, în general
bombardarea localităţilor, cum au făcut britanicii ...
AUGSTEIN: ...Hiroshima...
JASPERS:
...bombardarea Hiroshimei, că toate acestea nu trebuie să fie comparată cu
crima de ucidere în masă. Dacă ne amintim că la Dresda se afla un mare număr de
prizonieri de război englezi şi englezii înşişi n-au ţinut deloc cont de acest
lucru, atunci este vorba despre un lucru pe care îl consider groaznic. Acesta
este un act împotriva umanităţii, iar nu împotriva omenirii[3].
Principiul aici este complet diferit.
AUGSTEIN: S-ar putea ca societatea,
pentru a scăpa de culpa propriilor crime, să scoate la lumina zilei indivizi
separaţi, a căror vină este doar în anumite privinţe mai mare decât a altora şi
să-i transforme în ţapi ispăşitori? Este oare mai vinovat decât majoritatea un
secretarul de stat din Ministerul transporturilor căruia i s-au cerut vagoane pentru
expedierea evreilor în lagăre? Omul a primit întâmplător o sarcină şi
întâmplător a îndeplinit-o, aşa cum ar fi făcut probabil orice alt funcţionar;
însă în mod obiectiv el s-a dovedit a fi un complice al uciderii în masă, comise
la ordin. Ca să ne eliberăm înşine de culpă, nu facem oare o nedreptate faţă de
individ?
JASPERS:
Este o întrebare pe deplin îndreptăţită. Și în principiu se răspunde uşor la
aceasta. Fiecare poate fi invinuit şi judecat doar ca individ, iar nu ca membru
al unei organizaţii anume. Întotdeuna trebuie să se ştie exact ce a comis el. O
importanţă extrem de mare o are gradul de participare la crime, precum şi
gradul de cunoştinţe privind crimele comise.
Cu toate că acum mulţi mint
justificându-se, de parcă n-ar fi ştiut nimic, fără îndoială există oameni care
într-adevăr n-au ştiut, ci doar au bănuit în secret că se întâmplă ceva
groaznic.
Îmi aduc aminte de o evreică de 80 de
ani din Heidelberg care urma să fie deportată. Cu câteva zile înainte de a fi
deportată, s-a sinucis. Când ofiţerul de la Gestapo, care venea la ea zilnic, a
văzut-o pe bătrână moartă, a fost realmente şocat. ’Noi nu am vrut acest
lucru’, a spus el. Sunt sigur că acel ofiţer din Heidelberg nu avea cunoștință
de tot ce se întâmpla, cel puţin atunci, în anul 1942.
Bineînţeles că fiecare a bănuit că ceva
este greşit, ştiind că este vorba de viaţă şi moarte. Eu însumi am aflat despre
dimensiunea reală a exterminării sistematice a oamenilor în lagăre abia după 1945.
Cu toate acestea, este foarte greu de stabilit nivelul concret de cunoştinţe al
fiecărui om în parte.
Însă, dacă oamenii au acţionat în
calitate de colaboratori ai aparatului de stat şi au ştiut ce se întâmplă,
atunci caracterul oficial al acţiunilor lor nu le reduce deloc culpa, pentru că
a fost un stat criminal. În acest sens, părerile sunt împărţite. De la fiecare
om, care are conştiinţă, ne putem aştepta la un minimum de manifestare a
acesteia care i-ar permite chiar şi într-o asemenea situaţie să recunoască
crima.
Fiecare om ştia: aceasta este crimă.
Faptul că acest stat este unul criminal, trebuia să devină clar în momentul în
care a primit de la stat ordinul de a comite o crimă. În viitor, dreptul
internaţional trebuie să prevadă: sunt
sigur că participarea la crime organizate de către un stat similar celui nazist
va fi pedepsită, dacă acesta nu pune stăpânire pe întreaga lume şi nu distruge
omenirea.
Nu trebuie să considerăm circumstanţă
atenuantă situația în care cineva a acţionat la instrucţiunile statului. A
ajutat statul criminal, a participat la crimele acestuia. Însă dumnevoastră
aveţi dreptate când spuneţi că gradul de participare la crime este diferit. Nu
se poate aduce totul la un numitor comun.
AUGSTEIN: Cu ce se deosebeşte secretarul
de stat menţionat mai sus de un comandant şef de corp de armată sau de feldmareşalul
care închide ochii când subunităţile de poliţie şi trupele SS omoară toţi
evreii dintr-o localitate? În special prin următoarele: cu cât important în
ierarhie era un naţional-socialist, cu cât mai prost şi limitat era ca om, cu
atât sunt mai numeroase motivele pentru achitarea lui în prezent. In consecinţă
- şi cunosc astfel de sentinţe care în plus sunt date de judecători de instanţe
superioare - pentru achitare se ia în considerare faptul că persoana respectivă
a crezut în ordinele şi lozincile fuhrerului.
Există chiar hotărâri aprobate de
tribunale care specifică că un oarecare judecător a fost indus în eroare de
doctrina naţional-socialistă şi principiile de drept de la vremea respectivă,
acest aspect conducând finalmente la întreruperea urmăririi penale. Se
menţionează că n-a văzut o încălcare a legii, păcălit fiind de viziunea
naţional-socialistă.
JASPERS:
In cazul de faţă se potriveşte o anecdotă din anul 1933. Există trei calităţi:
inteligenţă, decenţă şi apartenenţa la naţional-socialism. Omul poate să posede
numai două dintre acestea. Dacă omul e inteligent şi decent, atunci nu este
naţional-socialist. Dacă omul e inteligent şi naţional-socialist, nu este
decent. Dacă omul decent aparţine partidului nazist, atunci nu numai că nu este
inteligent, ci pur şi simplu este prost.
Acesta nu este o simplă glumă, se ridică
aici problema conştiinţei. Dacă nu declar oamenii imbecili şi deduc de aici că
nu sunt lipsiţi de dreptul de a profesa majoritatea profesiilor, dacă nu îi
privesc ca pe nişte idioţi, nu am dreptul să văd în conştiinţa lor vinovată şi în
aşa-numita credinţă o circumstanţă atenuantă. Nicio credinţa nu merită
clemenţă, dacă se transformă în acţiune.
AUGSTEIN: Cred că Republica Federală a
pierdut foarte mult, neacordând autoritate legilor morale şi comite această
greşeală şi astăzi, astfel încât numai o forţă morală extraordinară poate
înrâuri dispariţia acestei stări de fapt.
Aş vrea să explic gândul meu prin
intermediul unui exemplu. În Munchen există Curtea Federală pentru Brevete. Preşedintele
uneia dintre camere era un oarecare Ganzer. Acest om, la vremea lui, a anulat
sentinţa de nevinovaţie a unei femei care adăpostise un copil evreu de 18 luni,
salvându-i acestuia viaţa. Drept rezultat, copilul a fost trimis la camera de
gazare iar femeia care îl protejase a fost condamnată la pedeapsa cu moartea.
Faptul că acest om a ocupat până la 31
ianuarie 1966 funcţia de preşedinte al Curţii Federale de Brevete din Munchen,
iar ulterior a primit pensie completă, arată că ne confruntăm cu un fel de
eclipsă morală.
JASPERS:
Veţi fi de acord cu mine că, indiferent cât de multe ar fi fost astfel de
cazuri, în Germania sunt şi judecători ireproşabili. Vedeţi, criminalii nazişti
au fost condamnaţi la închisoarea pe viaţă.
În Germania există tineret. Dacă
vorbeşti cu tinerii, cel puţin cu unii, atunci apare o mare speranţă.
Disperarea este pur şi simplu inacceptabilă. Cât trăim, speranţa nu ne
părăseşte. Disperarea ar fi o recunoaştere a faptului că trăim într-o epocă în
care omenirea, după toate probabilităţile, îşi va întâlni moartea sau că
Germania este pierdută pentru totdeauna ca forţă spirituală şi morală.
Ar fi de nepermis să considerăm adevăr
absolut ceva generat de mintea unora. Este însă permis şi necesar, mai bine, să
clarificăm în termeni generali următoarele întrebări: ce rol joacă acum în
istoria lumii Republica Federală? Care sunt oportunităţile şi
responsabilităţile ei? Ce am putea deveni, dacă nu vrem să fim o rămăşiţă
jalnică a unui popor demoralizat care se foloseşte de istorie ca o mulțime de
industriaşi muncitori, manageri perseverenți, militari sârguincioşi şi oameni
de stiinţă silitori, care în sine nu înseamnă încă nimic.
Dacă vrem într-adevăr încă să fim ceva,
care să corespundă trecutului nostru milenar, trebuie să evaluăm la scară largă
tot ceea ce facem, să vedem şi să sprijinim tot ce este bun în noi.
În legătură cu chestiunea termenului de
prescripţie, aş vrea să indic încă un moment. In principiu, nu am înţeles
suficient deocamdată şi nu am adus destul în conştiinţa judecătorilor noţiunea
de crimă, avută în vedere în cazul de faţă, şi anume uciderea în masă.
În continuare, judecătorilor germani le
este greu să dea sentinţe colegilor lor germani, deoarece ar trebui să
elaboreze o legislaţie corespunzătoare. Astfel de creatori de drept erau marii
judecători englezi ai secolul XVIII.
AUGSTEIN: În Anglia este oarecum mai
uşor, întrucât acolo nu funcţionează întotdeauna un drept exprimat în coduri
iar luarea deciziilor se sprijină până în ziua de azi pe precente.
JASPERS:
Judecătorii germani pot să se sprijine pe articolul din Constituţie care
prevede cu exactitate că prevederile dreptului internaţional au prioritate în
faţa legilor Republicii Federative.
AUGSTEIN: Aveţi în vedere articolul 25
al Constituţiei; în el se spune că dreptul internaţional este parte integrantă
a dreptului federal. În acest articol se arată de asemenea că dreptul
internaţional are prioritate în faţa legilor federale. Însă în alineatul 2 Art.
103 al Constituţiei se spune fără echivoc: ’Crima/infracţiunea se pedepseşte
numai în cazul în care pedeapsa este prevăzută prin lege până la săvârşirea
infracţiunii’. Prin urmare, efectul retroactiv al legii este exclus în mod
categoric.
JASPERS:
Aici este întreaga problemă. Mie mi se pare că efectul retroactiv, în
conformitate cu articolul 103, este exclus doar în cazul în care este vorba de
o crimă/infracţiune comisă în perioada şi în sistemul nou, creat acum.
Cu toate acestea, efectul retroactiv
este posibil şi chiar necesar atunci când vine vorba de crimele comise în condiţiile
statului nazist criminal, anterior celui de astăzi.
Efectul retroactiv contravine legii doar
în cadrul unui sistem considerat ca întreg şi vizavi de fapte comise în timpul
acelui sistem. Doar atunci el ar genera incertitudine şi ar fi contrar
fundamentelor statului de drept.
Și din nou aceeaşi chestiune: caracterul
retroactiv al legilor, limitele şi dimensiunea acestei retroactivităţi şi
problema termenului de prescripţie depind de reînvierea statului de drept sau
crearea lui de la zero după dispariţia statului criminal.
Noul drept a fost mai întâi creat ca
drept internaţional prin intermediul Cartei Constitutive a Tribunalului Internaţional
de la Nürenberg. Carta de la Nürenberg a creat premisele verdictelor de la
Nürenberg. Nu este dreptul care funcţiona anterior, ci unul nou, care este
retroactiv. În perioade de schimbări revoluţionare, independent de caracterul
lor, acest demers este nu numai legitim, dar şi necesar. Absoluta excludere a
retroactivităţii ar echivala cu acceptarea statului nazist în cadrul unei
ordini a lumii, bazată pe lege.
AUGSTEIN: Domnule profesor Jaspers, vă mulțumesc pentru acest
interviu.
Nota traducătorului:
-traducerea a fost realizată după varianta[4]
în limba rusă a interviului, cuprinsă în numărul 1/2005 al revistei Asociației Independente
de Psihiatrie din Rusia, cu consultarea originalului în germană[5];
-Rudolf
Augstein (1923-2002) a fost unul dintre jurnaliştii cei mai renumiți şi
respectați din Germania. Ca fondator al revistei săptămânale de ştiri Der
Spiegel, numită de către Augstein ‘artileria
grea a democraţiei’, și-a adus contribuţia la apărarea şi promovarea
libertăţii presei în Germania, aportul fiind unul semnificativ. Lansată în
perioada imediat următoare celui de-al al Doilea război mondial, revista s-a
impus rapid ca una dintre publicaţiile cele mai importante, descoperind
numeroase cazuri de corupţie şi incompetenţă guvernamentală, multe dintre
acestea trimițând unde de şoc în toată RFG.
No comments:
Post a Comment