"(…) O piedică pentru studiul filozofiei este
şi imaginarea care nu rezonează a unor adevăruri definitive stabilite, asupra
cărora posesorul nu crede că trebuie să revină, ci le pune la baza şi crede că
le poate exprima, ba chiar că poate judeca şi condamna prin ele. — In această
privinţă, este îndeosebi necesar de a se face din filozofare o treabă serioasă.
Despre toate ştiinţele, artele, îndemânările,
meseriile suntem convinşi că spre a le poseda este necesară o multiplă
osteneală a cunoaşterii şi a practicării lor. În ce priveşte filozofia,
dimpotrivă, pare a domni astăzi prejudecata că, în timp ce cineva care are ochi
şi degete şi primeşte piele şi o sculă nu este încă capabil să facă o gheată,
oricine se pricepe în schimb să filozofeze şi să judece filozofia, deoarece ar
poseda pentru aceasta criteriul în raţiunea sa naturală, ca şi cum nu ar poseda
la fel, în piciorul său, măsura ghetei. — Se pare că posedarea filozofiei este
situată în lipsa de cunoştinţe şi de studiu şi că filozofia ar înceta acolo
unde acestea încep. Ea este adesea socotită ca fiind o cunoaştere formală,
lipsită de conţinut, numai că, în ce priveşte conţinutul, ceea ce în orice
cunoştinţă sau stiinţă este adevăr nu poate merita acest nume decât dacă el a
fost creat de filozofie; că celelalte ştiinţe, oricât ar încerca prin rezonare,
fără filozofie, nu pot avea fără ea, în ele, viaţă, spirit şi adevăr.
In privinţa filozofiei propriu-zise,
vedem că în locul drumului lung al cultivării, în locul mişcării pe cât de
bogate pe atât de adânci în care spiritul ajunge la cunoaştere, revelaţia
nemijlocită a divinului şi simţul comun care nu s-a străduit şi nu s-a cultivat
cu vreo altă cunoaştere, nici cu filozofarea propriu-zisă, se socotesc
nemijlocit drept un perfect echivalent şi ca un tot atât de bun surogat,
precum cicoarea este renumită a fi un bun surogat al cafelei.
Nu este îmbucurător de observant că
neştiinţa, ca şi primitivitatea lipsită de formă şi gust ea însăşi, care e incapabilă
să-şi fixeze gândirea asupra unei propoziţii abstracte şi mai puţin încă
asupra mai multora, asigură că ea este când libertatea gândirii, când
genialitate.
Aceasta din urmă, ca acum în
filozofie, se afişa, cum se ştie, altădată tot astfel în poezie; în loc de
poezie însă, atunci când producţia acestei genialităţi avea un sens, ea
crea o proză banală, sau, când trecea dincolo de aceasta, creea discursuri
extravagante.
La fel astăzi, o filozofare naturală,
care se crede prea bună pentru concept şi care, prin lipsa acestuia, se
consideră drept o cunoaştere intuitivă şi poetică, aduce pe piaţă combinaţii
arbitrare aleunei imaginaţii dezorganizate tocmai prin gând, plăsmuiri care nu
sunt nici peşte, nici carne, nici filozofie, nici poezie.
Scurgându-se dimpotrivă în albia mai
liniştită a simţului comun, filozofarea naturală da în cazul cel mai bun o
retorică de adevăruri banale.
Dacă i se reproşează lipsa de însemnătate
a acestora, ea asigură, din contră, că sensul şi împlinirea sunt date în inima
ei şi că trebuie să fie date astfel şi celorlalţi, întrucât crede, în general,
că prin nevinovăţia inimii şi curăţenia conştiinţei ş.a.m.d. ea a spus lucruri
ultime, cu privire la care nu pot exista obiecţii, şi că nici nu se poate cere
altceva.
Ce era însă de făcut este ca ceea ce e
mai bun să nu rămână în interior, ci să fie scos din această hrubă la lumina
zilei. Osteneala de a emite adevăruri de acest fel putea fi demult cruţată;
căci ele se găsesc demult în catehism sau în proverbele poporului etc. — Nu
este greu de a prinde atare adevăruri în ce au ele nedeterminat şi pieziş, de a
arăta conştiinţei lor în ea însăşi tocmai adevărurile opuse. Incercând să
scape de confuzia ce se produce în ea, ea va cădea în noi confuzii şi va
ajunge la izbucnirea că lucrurile stau fără doar şi poate aşa şi aşa, că aceste
obiecţii sunt sofisticării — un cuvânt de ordine al simţului comun contra
raţiunii cultivate —, la fel cum prin expresia visării necunoştinţa filozofiei
a taxat-o pe aceasta pentru totdeauna. — întrucât simţul comun apelează la
sentiment, oracolul său interior, el a şi terminat cu cel ce nu e de acord cu
el; el trebuie să declare că nu mai are nimic de spus aceluia care nu găseşte
şi nu simte în el acelaşi lucru; cu alte vorbe, el calcă în picioare rădăcinile
umanităţii, căci natura acesteia este de a tinde la acordul cu alţii şi
existenţa ei este numai comunitatea conştiinţei adusă la înfăptuire.
Antiumanul, animalicul, constă în
aceea de a rămâne în sentiment şi de a nu se putea împărtăşi decât prin acesta.
Dacă s-ar întreba despre o cale regală către ştiinţă, nu poate fi indicată una
mai comodă decât aceea de a se lăsa în nădejdea simţului comun, şi — spre a
înainta în pas cu timpul şi cu filozofia — de a citi recenzii despre scrierile
filozofice, poate chiar şi prefeţele şi primele paragrafe ale acestora: căci
acestea din urmă dau principiile generale la care se reduce totul, iar primele
dau, în afară de notiţa istorică, şi o apreciere, care, tocmai fiindcă este
apreciere, este dincolo de ce e judecat.
Acest drum obişnuit este făcut în
haine de casă; dar în veşminte preţioase, sacerdotale, păşeşte sentimentul
înalt al eternului, sfântului, infinitului, pe un drum care este deja el însuşi
fiinţarea nemijlocită în centru, genialitatea unor idei adânc originale şi a
unor străfulgerări înalte ale gândirii. — Cum totuşi o atare adâncime nu
revelează încă izvorul esenţei, aceste rachete nu sunt încă empireul.
Gânduri
adevărate şi o privire ştiinţifică nu pot fi dobândite decât în munca
conceptului. El
singur poate să producă universalitatea cunoaşterii, care nu e nici nedeterminarea
obişnuită şi sărăcia simţului comun, ci este cunoaştere cultivată şi completă,
nu e nici universalitatea ieşită din comun a dispoziţiei raţiunii stricate de
inerţia şi îngâmfarea geniului, ci este adevărul ajuns la forma sa autentică,
care e capabil să fie bunul oricărei raţiuni conştiente de ea.
Intrucât eu situez aceea prin care
ştiinţa există în automişcarea conceptului,
considerarea că aspectele arătate aici şi încă alte aspecte exterioare ale
reprezentărilor timpului nostru despre natura şi înfăţişarea adevărului se
îndepărtează de acest fel de a vedea, ba chiar îi sunt opuse, nu pare să
promită o primire favorabilă încercării de a prezenta sistemul ştiinţei în acea
determinare. Pot totuşi reflecta că, dacă de exemplu ce e mai excelent în
filozofia lui Platon a fost situat uneori în miturile sale, care nu au o
valoare ştiinţifică, au fost şi timpuri, care au fost chiar numite timpuri ale
misticii, în care filozofia aristotelică a fost preţuită pentru adâncimea ei
speculativă şi în care Parmenidele lui Platon — desigur cea mai înaltă operă de
artă a vechii dialectici — a fost considerat ca adevărata dezvăluire şi ca expresia
pozitivă a vieţii divine: şi că, cu toată obscuritatea pe care o producea
extazul, acest extaz rău înţeles nu trebuia să fie de fapt decât conceptul pur.
Considerând apoi că ce e mai preţios
în filozofia timpului nostru îşi pune însăşi valoarea sa în caracterul
ştiinţific şi că, chiar dacă alţii gândesc altfel, nu se face valabil decât
prin acest caracter ştiinţific, pot şi eu să spun că această încercare de a
revendica ştiinţa pentru concept şi de a o prezenta în acest element care îi
este propriu va şti să se facă acceptată prin adevărul intern al lucrului.
Trebuie să fim convinşi că adevărul are natura de a străbate atunci
când timpul său a sosit şi că el nu apare decât atunci când acest timp a sosit;
şi de aceea el nu apare niciodată mai devreme, nici nu găseşte un public nepregătit;
şi trebuie să fim convinşi că şi individual are nevoie de acest rezultat spre
a-şi confirma astfel ceea ce este încă lucrul său singuratic şi spre a
experimenta convingerea, care aparţine mai întâi numai articularităţii, ca
fiind ceva universal. In această privinţă însă publicul trebuie adesea deosebit
de cei ce pretind a fi reprezentanţii şi purtătorii săi de cuvânt. El se
comportă în unele privinţe altfel decât aceştia, ba chiar într-un mod opus.
Dacă el îşi ia mai degrabă asupra sa
vina atunci când o scriere filozofică nu-i spune nimic, aceştia din urmă, siguri pe competenţa lor, aruncă
întreaga vină asupra autorului.
Influenţa este, asupra publicului, mai
tăcută decât fapta „acelor morţi care îşi îngroapă morţii" [Matei, 8,22].
Dacă astăzi privirea generală este în genere mai formată, dacă curiozitatea ei
este mai trează şi dacă judecata ei este mai repede determinată, aşa încât „picioarele
care te vor purta stau deja înaintea porţii" [Act., 5. 9], trebuie totuşi
adeseori distins de aceasta efectul mai lent, care corectează atenţia reţinută
cu forţa prin asigurări impunătoare şi rectifică critica distrugătoare şi care
dă numai după un timp uneia din părţi o comunitate
de înţelegere, pe când, după acest timp, cealaltă numai are nici o
posteritate. Deoarece, în afară de aceasta — într-un timp în care
universalitatea spiritului s-a întărit atât de mult şi individualitatea a
devenit, aşa cum se cuvine, cu atât mai indiferentă, şi în care acea
universalitate ţine la întreaga ei sferă şi bogăţie formată şi o reclamă —,
partea care revine activităţii individului în întreaga operă a spiritului nu poate fi decât mică, acesta trebuie,
aşa cum o implică deja natura ştiinţei, să se uite cu atât mai mult pe sine, şi
anume să devină şi să facă ceea ce poate; dar trebuie cerut totodată mai puţin
de la el, după cum el însuşi poate aştepta mai puţin de la el şi poate cere mai
puţin pentru sine."
No comments:
Post a Comment