if

"Poezia “IF” e importantă pentru că pune problema normalității mai exact a condițiilor menținerii normalității și e genială pentru că leagă normalitatea de depășirea situaților anormale. Ceea ce e nou este deci interrelația șicondiționarea normalității de depășirea patologicului. În același timp sugerează și cum se pierde normalul în patologic deci este și o demonstrație de îmbolnăvire posibilă. Nu putem spune ce surse bibliografice a avut autorul dar este limpede că a făcut psihiatrie poate fără să știe. Versurile se pot înțelege atât în sens propriu cât și „traduse“ în termeni psihiatrici. Analiza noastră are în vedere în primul rând interesul psihopatologic și mai puțin cel literar.

• Dacă poți să-ți ții capul când toți din jurul tău l-au pierdut și te acuză pe tine

Este versul fundamental care pune condiția să fii normal nu în împrejurări obișnuite (când mai toată lumea pare normală) ci în situații excepționale, când lumea intră în panică, se isterizează și, fapt esențial, te acuză (deși nu e sigur că ești vinovat). Ce înseamnă psihopatologic acest moment? Înseamnă o situație de conflict, de isterie (invazie emoțională, „pierderea capului“) într-un moment de reflectare deformată a realului,care te presează și te poate contamina și bulversa. Deci este un moment de înnebunire reactivă, psihogenă, un moment de zguduire a propriului sistem și în același timp un test de rezistență ca a unei clădiri la cutremur. Desigur că nu poți rămâne teoretic cu sânge rece,ești om și vibrezi, dar trebuie să ai acel sistem personal antiseismic ca să nu se dărâme clădirea. Deci șocul îl încerci dar se dovedește trecător și finalmente îți ții capul, deci revii la controlul personal al situației. Nu te pierzi definitiv ci te readuni, te recompui. Este o destructurare (cum se spune acum) și o restructurare. Ce entități implică? Stările psihogene de șoc și subșoc, isteria, crizele anxioase de panică, paranoidul reactiv, debutul paranoiei, psihologia colectivă (de masă), presiunile totalitare, comunitare, faimoasele înscenări, procese, ședințe în care foarte puțini au rezistat, deformarea judecății prin emoție, prin prejudecată (bias), singurătatea existențială și presiunea subită a grupului, situațiile limită (Jaspers), reacțiile la nenorociri (fizice, sociale…)

• Dacă poți să ai încredere în tine când toți din jurul tău se îndoiesc și acorzi atenție și îndoielilor.

Acest vers indică cum să reziști în situații de depresii adică când îți pierzi încrederea în tine (situație frecventă în nevroze și depresii psihotice)  și când valoarea ta scade și în ochii celorlalți. Nu trebuie să negi psihanalitic realitatea depresiei ci doar trebuie să îți păstrezi încrederea în tine.

• Dacă poți să aștepți și să nu fii obosit de așteptare

Se potrivește perfect cu neurastenia. Poate că unul din semnele de  dezechilibru ale epocii este pierderea răbdării și nervozitatea care rezultă. E foarte probabil că adulți cu răbdare au rămas foarte puțini. De asemenea unul din semnele apropierii pensiei este pierderea răbdării pentru lucrurile care le-ai făcut o viață întreagă. Deci răbdarea e un semn major de forță psihică și fără ea degeaba ai forță fizică. Curios dar lumea se antrenează mai ales pentru forță fizică, pentru rezistență dar nu suportă așteptarea și atunci până face o stație pe jos trec trei tramvaie pe care nu a putut să le aștepte.

• Or fiind mințit, nu te ocupi de minciuni

Patologia aici se schimbă în sensul că asistăm aici la o psihopatizare, adică regula e minciuna, intriga, calomnia, și ea te poate dezechilibra. Soluția lui Kipling este să o ignori, nu să pornești argumentări, contraprobe. Este exact tendința contrară la ce se întâmplă de obicei pentru că neadevărul, falsul irită profund. Cele mai multe minciuni se produc în procese când minciuna se sistematizează prin mărturii.

• Ori fiind urât, nu da curs urii

Aici intervine un proces mai special. În sensul că orice om care se dezvoltă are iluzia că o face corect și că e acceptat de ceilalți pentru a fi surprins la un moment dat că de fapt nu e acceptat și e urât. Procesul nu e totdeauna logic, e psihanalitic, s-a invocat invidia, „capra vecinului“, așa că succesul se relativizează, important este ca indicația biblică „ochi pentru ochi“ să o treci către Noul Testament, adică nu urî și iubește-ți aproapele care te urăște. Este probabil unul dintre cele mai tragice caracteristici ale naturii umane și nici Kipling nu dă decât soluția de a nu continua ura. Si în ciuda tuturor versurilor care preced, nu trebuie să ajungi la concluzia delirantă a superiorității tale care ai rezistat și să te privești mai superior decât trebuie sau să crezi că tot ce spui conține înțelepciune.

II

• Dacă poți să visezi dar să nu îți faci din visuri stăpân

Una din explicațiile posibile ale omului contemporan este că nu are un ideal dar Kipling atrage atenția asupra faptului că un ideal nu trebuie să te subjuge în așa măsură încât să pierzi prezentul. El trebuie să fie un fel de bas continuu. Prin urmare, cei stăpâniți exclusiv de ideal nu mai țin cont de realitate și sunt niște fanatici, niște ideologi. Se pare însă că în realitate, în lumea politicienilor ei sunt din cei mai mari, domină cei cu interese joase.

• Dacă poți să gândești dar nu să faci din idei scopul tău

Înseamnă să nu supraevaluezi o idee în dauna sistemului de idei.  Si dacă versul anterior se referea mai ales la politică, acesta se referă mai ales la omul de observație, de știință, care face prevalență pentru o idee și uită restul disciplinei. Epoca favorizează îngustările, cei mai valoroși sunt de fapt și cei mai înguști, pentru că în cele din urmă cu generalități nu faci mare lucru. Oricum, dacă nu ai idei ești oligofren iar dacă ai trebuie să le corelezi cu faptele, ca să nu devii un paranoic.

• Dacă poți să te întâlnești cu triumful și dezastrul și să tratezi acești doi impostori la fel.

Acest vers stă scris la intrarea la Wimbledon, pentru că se întâlnește această situație foarte frecvent în sport. Dacă omul existențial vorbind, s-a acomodat cu mediocritatea, anonimatul și ratarea, singura iluzie financiar susținută este sportul. Așa că una din cele mai precoce victorii nu mai este pianistul minune care se așează în brațele la Dinamo, la lupte, kung-fu și cu astea foarte curând intri în competiție, călătorești, devii cineva chiar înainte de a învăța, devii chiar de interes național. Însă sportul implică, ca a doua față a lui Ianus eșecul, care te poate distruge (vezi echipa de fotbal a României). După eșecuri, cei mai doborâți sunt fanii, jucătorii chiar dacă sunt dezamăgiți și răspund a la Kipling că e doar un joc, în timp ce fanii fac infarct. Aici există recomandarea de a nu exagera cu importanța unui joc, ori unii conducători au început să creadă că imaginea internațională a țării ține de cupele câștigate.

• Dacă suporți să auzi adevărul pe care l-ai formulat să fie răstălmăcit de șireți pentru a face o capcană pentru proști

Aici Kipling pune în discuție o mare subtilitate existențială. Foarte puțini oameni au o contribuție ideatică la tezaurul mondial dar chiar și aceștia sunt interpretați voit sau greșit pentru a păcăli o majoritate de stupizi. Așa că chiar adevărurile se transformă în contrariul lor. Este aproape o regulă politică ca binele făcut de cineva, de ex. Napoleon, să fie răstălmăcit într-o nenorocire. Așa că cel puțin în politică fenomenul e foarte frecvent dar nu e exclus nici în știință, în care orice contribuție e minimalizată, atribuită altuia, i se indică motivații joase. Este faimoasa problemă a priorităților în știință, a nedreptăților legate de acest fapt, cu consecințe uneori foarte serioase (vezi cazul insulinei, cu Paulescu). Dar nici așa nu trebuie să ne pierdem, știind că e prevăzut să se întâmple și răul.

• Ori a constata că opera căreia i-ai dăruit viața e distrusă

-ceea ce completează versul anterior și duce la următoarea concluzie, în aceste condiții, înclină-te și cu armele de data aceasta uzate, ia-o de la început. Iar e ceva paradoxal, pentru că de obicei renunți văzând că nu ești înțeles sau că a fost zadarnic ce ai făcut. Indicația este aici eroică. Foarte puțini reușesc acest lucru.

III

Dacă poți să faci o grămadă din toate câștigurile

Si să le joci pe „cap și pajură“ și să pierzi

Si niciodată să nu spui o vorbă despre pierdere

Si să începi din nou, de la început.

Cu strofa a treia intrăm într-un registru psihosocial. În mod obișnuit, compulsia la joc duce în majoritatea cazurilor la pierdere și pierderea este o catastrofă, nu mai poți să o iei de la început și oricum te văicărești la toată lumea de această întâmplare. După „If“, normal nu este așa, și e să ascunzi și să o iei de la capăt. Viața e deci un joc dramatic, cu acumulări și pierderi. Acesta e paradoxul, pentru că toată lumea urmărește acumulările.  Si nu riscă prea mult. Interesant este că acum au apărut două categorii de jucători, pe lângă cei indiferenți. Jucătorii patologici care nu se pot opri din a juca deși pierd continuu (dar tot speră că vor da lovitura) și jucătorii vulgari care îngroașă rândurile când potul crește. Urmează un vers psihologic și psihosomatic: Dacă poți să forțezi inima, nervii și mușchii să reziste când nu mai există nimic în ei decât voința care le comandă „rezistă“. Aici e un exemplu excepțional de voință care e tenace chiar când nu mai are susținere corporală, viscerală, nervoasă. E un exemplu suprem de rezistență, cunoscut în literatură ca împliniri tardive cum e romanul „După 20 de ani“ sau „Contele de Monte Cristo“ sau „Lawrence of Arabia“ și este unul dintre principiile psihologice cel mai iubit la englezi, rezistența, pentru că voința e subliniată în toate educațiile occidentale, dar rezistența în condiții extreme impresionează cel mai mult.

IV

Strofa a patra revine la tema psihosocială. Dacă plimbându-te cu regi îți păstrezi bunul simț sau dacă vorbești mulțimilor și îți păstrezi virtuțile. Două versuri paradoxale, pentru că eventualitatea rarisimă a plimbării cu regi te intimidează și nu mai poți să fii tu însuți iar eventualitatea să te adresezi mulțimii te obligă de obicei să cobori ștacheta către populism. Pentru că  nu ai priză la public dacă afișezi o virtute. Urmează o nouă trăsătură de caracter britanică.

• Dacă nici dușmanul și nici prietenul nu te poate leza și oricine contează pentru tine dar nimeni prea mult.

Superbe paradoxuri pentru că de obicei te aștepți să te lezeze dușmanul dar ești surprins și ți se pare că ești lezat mai tare de prieten și apoi în nici un caz toată lumea contează pentru tine și din contră faci eroarea să contezi pe unii mai mult decât trebuie ceea ce duce la deziluzie. Recomandările lui Kipling sunt de o mare înțelepciune, cer o reflecție permanentă și consoleazăpentru lezările curente din partea anturajului, rudelor, lăsându- te cu o suverană detașare față de faptul că nimeni nu merită să investești prea mult. Profesorul meu care m-a învățat această poezie (Prof. Hillard) mi-a spus că a spus-o în gând în tot timpul detenției și cel mai mult l-a impresionat versul care urmează „dacă poți să umpli neiertătorul minut cu 60 de secunde ale unei curse de distanță“, cu alte cuvinte, dacă poți să nu te plictisești de moment și să te consideri angajat în durată, obții această rezistență bergsoniană la timp și eviți depresia situațională, psihogenă.

Urmează ultimele două versuri concluzive, care spun că dacă ai îndeplinit cele peste douăzeci de condiții pe care le pune poezia al tău va fi pământul cu tot ce conține și, mai important decât asta, vei fi un om, fiul meu. Această concluzie dezvăluie și finalitatea poeziei care este un sfat în sensul știut din Hamlet-ul lui Shakespeare, în care fiul plecat la învățătură primește de la tatăl lui ultimele indicații, în care ultimele cuvinte sunt că până la urmă contează să fii tu însuți.

Această poezie este o chintesență psihoterapeutică, a cărei memorare și repetare și găsire a fiecărui vers potrivit cu situația prin care treci te ajută să îți menții ființa, să te autosugestionezi, să știi că nu ești singur și că lucrurile astea le-au trăit și alții, și le-au prevăzut remedii în ieșiri paradoxale și mai ales că remediul este psihologic și mai puțin metafizic, soluție tipic pragmatic anglo-saxonă. Această poezie e tradusă în toate limbile dar bineînțeles că traducerile trădează mult din farmecul originar al limbii engleze, care îi dă o măreție clasică și o simplitate cuceritoare. E bine să facă parte din zestrea de rezistență a fiecărui psihiatru și, de ce nu, a fiecărui pacient care ar putea să își ușureze viața luptând cu el însuși."