Образованность и античность. K. Jaspers

На Западе образованность широких слоев, в отличие от массы, вплоть до настоящего времени осуществлялась только посредством гуманистических знаний, тогда как для отдельных индивидов были возможны и другие пути. Тот, кто в молодости изучал греческий и латинский, читал античных авторов, философов и историков, кто освоил математику, ознакомился с Библией и немногими великими поэтами своей нации, преисполнен миром, который в своей бесконечной подвижности и открытости дает прочное содержание и делает доступным все остальное. Однако такое воспитание в своем осуществлении уже есть отбор. Не все обретают в нем то, что важно, многие оказываются несостоятельными и способными воспринять лишь внешнее. Решает здесь не специфическая способность к языкам, к математическому мышлению или реалиям, а готовность к духовному постижению. Гуманистическое образование – всегда образование единичного человека, который посредством своего бытия в становлении совершает вместе с ним выбор. Поэтому лишь это воспитание обладает тем чудесным свойством, что и плохие учителя могут достигнуть успеха. Тот, кто в ученические годы, читая "Антигону", слышит лишь о грамматике и метрике и противится такому преподаванию, может быть все-таки взволнован самим текстом.

На вопрос, почему же именно этот путь обладает таким преимуществом, ответ может быть дан только исторически, а не исходя из какой-либо рационально понятой целесообразности. Античность дала фактическое обоснование тому, чем мы на Западе можем быть в качестве людей. В Греции идея образованности была впервые осуществлена и постигнута так, как она с тех пор применяется каждым, кто ее понимает. Все великие взлеты человеческого бытия происходили на Западе посредством соприкосновения и размежевания с античностью. Там, где о ней забывали, наступало варварство. Оторвавшемуся от своей почвы суждено колебаться, будучи лишенным опоры, и именно таково будет наше состояние, если мы утратим связь с античностью. Античность – наша почва, хотя она постоянно меняется, и лишь во вторую очередь и без автономной силы образования прошлое своего народа. Мы – европейцы в своей принадлежности народности, которая посредством специфического заимствования стала таковой. Это образование теперь в лучшем случае допускается волей масс. Число людей, для которых оно что-то значит, становится все меньше.

‘Pentru genocid nu există prescripţie’

-interviul lui Karl Jaspers acordat lui Rudolf Augstein, revista ’Spiegel’, nr. 11/1965-

JASPERS: Domnule Augstein, veţi conduce dumneavoastră conversaţia, corect?

AUGSTEIN: Domnule Jaspers, propun ca, în conversaţia noastră, să nu ne referim la problema juridică a prelungirii termenului de prescripţie. Personal, eu consider că este oportună prelungirea termenul de prescripţie. Pe mine mă interesează cum priviţi problema de faţă din punct de vedere moral.

Se pare că procesele criminalilor de război nazişti doar la exterior se prezintă ca acte juridice, dar de fapt constituie acte politice care se derulează conform normelor din Codul penal. Probabil că acest lucru cauzează prea des neputinţă sau crează o aparenţă de neajutorare.

Dumneavoastră spre exemplu aţi spus despre crimele de război: sunt crime, determinate de voinţa politică a statului şi, prin urmare, acestea nu sunt legate de personalitatea criminalului luat separat. Consider că acest aspect vizează întreg cercul de întrebări.

JASPERS: Dacă îmi permiteţi, aş dori în primul rând să ne oprim asupra tezei potrivit căreia dreptul şi politica – două domenii absolut distincte –sunt imposibil de separat unul de celălalt.

Peste tot în lume dreptul se bazează pe voinţă politică, voinţa politică pentru autoafirmarea unui anumite ordini statale. De aceea, dreptul are două surse: voinţa politică exprimată şi ideea de justiţie. Ideea de justiţie este o idee eternă, nimeni nu are dreptul să o confişte. Când au loc evenimente mari, când se produce o schimbare în viaţa societăţii, atunci justiţia este cea la care se face referire. În restul timpului, se vorbeşte exclusiv despre drept, dreptul legal, care trebuie să fie considerat absolut.

Dreptul legilor, fixat în coduri şi manuale, este valabil în statul în care este creat. Dreptul funcţionează întotdeauna numai în cadrul regimului existent în momentul respectiv în stat, fiind consolidat cu ajutorul acestui regim.

Când în istorie au loc mari crize subite, dreptul se construieşte pe baza voinţei politice, iar legea şi ordinea existente se pun în mişcare, se schimbă sau chiar sunt detronate.

În momentul în care ceva se întâmplă, se face sau când se doreşte ceva, care se prezintă ca o criză în istorie, de exemplu o revoluţie, dreptul statutar nu are putere absolută şi din nou apare întrebarea: ce trebuie să aibă putere? Și din nou se decide ce anume din justiţia eternă este recunoscut în acest moment în calitate de drept.

Opinia mea este că statul nazist a însemnat o criză fără precent pentru nemţi. Viaţa ulterioară desfășurată conform legilor statului nazist ar fi presupus o revoluţie spirituală, morală, politică şi intelectuală.

Dar la noi această continuitate a fost întreruptă, şi nu vorbesc acum despre continuitate în domeniile în care ea există, indiferent de ce se întâmplă; vorbesc de continuitatea întreruptă în planul decisiv al conştiinţei morale şi politice. Acum noi punem baza sistemului politic pe care îl dorim şi numai pornind de la acestă premisă putem din punctul meu de vedere să vorbim rezonabil din punct de vedere politic.

AUGSTEIN: Acest lucru mă edifică. Să ținem cont însă de următoarele - atunci când Napoleon a ocupat Jaffa, a luat prizonieri 3000 de oameni, mai degrabă ei singuri s-au predat, întrucât Napoleon le promisese că le va permite să plece în siguranţă. Dar el nu şi-a îndeplinit promisiunea şi nici nu i-a împuşcat măcar, ci în scopul economisirii prafului de puşcă şi a plumbului a ordonat să fie înjunghiaţi cu baionetele. Majoritatea acestor oameni aveau familii. Aceste familii – femei şi copii – au fost de asemenea înjunghiaţi cu baionetele. Cu toate acestea, nimănui atunci nu i-a venit ideea de a face pe altcineva responsabil pentru acest masacru, în afara de Napoleon. Astăzi, urmare a numărului şi caracterului crimelor naţional-socialiste, se consideră a fi pe deplin obişnuit şi corect să chemi la proces pe cei care la vremea lor au împuşcat la ordin femei şi copii.

JASPERS: Dumneavoastră nu sesizaţi aici o diferenţă majoră? Istoria cu Napoleon are similitudini cu multe alte istorii din trecut. In cazul de faţă, crima a fost săvârşită de Napoleon ca întruchipare a statului. Statul însuşi luat ca întreg nu a fost însă unul criminal.

Punctul crucial constă în a recunoaşte că statul nazist a fost un stat criminal, nu un stat care comitea crime.

Stat criminal este acela care în principiu nu creează şi nu recunoaşte legea şi ordinea de drept. Ceea ce se numeşte drept şi este exprimat de acest stat printr-un val de legi, reprezintă în fapt un mijloc destinat oprimării şi dominării masselor de oameni, iar nu ceva pe care însuşi să-l respecte şi căruia să i se conformeze. Acest stat vrea ca prin forţă să schimbe oamenii şi să-şi subordoneze întreaga omenire. Și-a validat acest principiu prin distrugerea popoarelor care, potrivit deciziei sale, nu au dreptul de a exista pe pământ. Ideea că ‘Statul nazist a fost criminal’ are consecinţe, fără explicarea cărora, în opinia mea, nu pot fi clarificate toate problemele despre care vorbim.

Orice om din Germania putea şti că statul nazist este criminal. Este însă imposibil să nu admitem că pentru majoritatea acest lucru nu era clar. Eu vorbesc în cazul de faţă nu despre crime şi culpa morală, ci pur şi simplu despre responsabilitatea politică.

Să repetăm principiul politic: conştiinţa necesităţii unei revoluţiei moral-politice după anul 1945, voinţa nerestricţionată de a întrerupe continuitatea statului criminal, înţelegerea necesităţii şi dorinţa de a construi ceva nou – toate acestea sunt o premisă pentru noi, dacă avem un viitor. În cazul de faţă, nu poate exista o diferenţă de păreri, aici este vorba de deosebire în convingeri şi în modul de gândire.

AUGSTEIN: Astăzi, toţi, sau, să spunem, toţi oamenii de bună credinţă văd că statul nazist a fost criminal. Totuşi, în acea vreme, era necesară o anumită ascuţime intelectuală şi un curaj intelectual pentru a realiza acest lucru, cu toate consecinţele ce decurg de aici. Foarte multe lucruri adormeau vigilenţa poporului: s-au încheiat acorduri şi alianţe cu state străine, au avut loc jocurile olimpice, biserica a predicat de multe ori necesitatea de a adopta o poziţie loială şi de a sprijini statul. Biserica a binecuvântat chiar dotarea cu armament.

JASPERS: Din păcate, toate aceste fapte sunt adevărate.

AUGSTEIN: Ajungem la momentul care mie personal mi se pare cel mai interesant. Imi pun astfel problema competenţei sistemului creat de noi pentru a pedepsi aceste crime. După câte cunosc, niciun judecător, niciun procuror din timpul nazismului nu a apărut în faţa judecătorilor în cazuri penale. În acele vremuri dreptul era încâlcat de mii, sute de mii de ori. Și, în ciuda acestui lucru, făptaşii din rândul juriştilor nu au fost trimişi în judecată.

S-a ajuns până acolo, încît un om care în calitate de procuror îşi trimisese la moarte concetăţenii, să conducă o Curte regională, unde se examina cazul Sommer, un călău din lagărul de concentrare. Aici, ca sub o lupă, se vede toată esenţă problemei. Legitimitatea pedepsei mi se pare pur şi simplu dubioasă.

Dacă ne amintim secretarii de stat care au tolerat acest stat în ministerele lor, dacă ne gândim că Globke, Vialon şi Hopf au ocupat şi continuă să ocupe posturi înalte, atunci competenţa amintită se prezintă într-o lumină şi mai nefavorabilă.

Dar permiteţi-mi să mă întorc la cele spuse mai devreme, şi anume, sarcina constă în necesitatea de a începe în statul nostru cu începutul şi de a distruge podurile ce încă ne leagă de statul criminal. Asta ne conduce la încă un argument, înaintat de cei care se opun prelungirii termenului de prescripţie.

Spre exemplu, se vorbeşte că nu trebuie să pedepsim numai nemţii, şi în plus până la a şaptea generaţie, aşa cum se întâmplă în ziua de azi. Un exponent vocal al acestui tip gândire era ministrul federal Strauss, care a declarat că aceasta constituie ’un şoc la adresa conştiinţei umanităţii şi o falsificare a istoriei, deoarece se susţine că numai germanii au comis crime de război’.

Eu consider că trebuie că analizăm acest argument care reflectă indubitabil o opinie răspândită în Germania, deşi nedorită de noi.

JASPERS: Dacă acest argument ar fi fost adevărat, n-ar fi fost indezirabil. Dar el ignoră diferenţa radicală dintre crimele de război şi crimele împotriva omenirii[1]. Crimele de război sunt crime împotriva umanităţii[2]. Crimele împotriva umanităţii sunt toate crimele monstruoase, care se numesc crime de război, comise împotriva adversarului. Crima împotriva omenirii constituie însă pretenţia de a decide ce grupuri de oameni şi popoare de pe Pământ pot trăi sau nu pot trăi şi aplicarea în practică a acestei pretenţii, prin distrugerea acestora. Astăzi acest lucru se numeşte genocid, dar s-ar putea numi şi ucidere în masă.

Uciderea în masă, în principiu, înseamnă aplicarea verdictului dat unor alte gupuri de oameni, unui popor care nu trebuie să trăiască pe Pământ. Cine solicită un astfel de verdict şi îl pune în aplicare, acela comite o crimă împotriva omenirii. Astfel de crime au fost comise împotriva evreilor, ţiganilor, bolnavilor psihic. Toţi oamenii care au înţeles acest lucru declară astăzi cu conştiinţa clară: niciun om nu are dreptul de a decide dacă un anumit popor trebuie să existe sau nu. Cine, pe baza unei astfel de sentinţe distruge popoare sau participă la acest lucru, acela comite ceva radical diferit de toate crimele cunoscute până atunci. Acţionează împotriva principiului exstenţei şi recunoaşterii omului ca om. Și câtă vreme face acest lucru, trebuie să i se aplice următorul principiu: cu oamenii, care crează astfel de lucruri, omenirea nu poate să coexiste.

Cu alte cuvinte: seamănă cu situaţia în care în anumite state procurorul, în interesul societăţii, deschide un caz de crimă, chiar dacă rudele celui omorât nu pretind niciun demers. Când un grup de oameni distruge alt grup, trebuie să acţioneze o oarecare instanţă a omenirii. În interesul întregii omeniri, cei care comit sau au comis o astfel de crimă, şi numai aceşti oameni, trebuie să fie condamnaţi la pedeapsa cu moartea.

Adversarii pedeapsei capitale pot, spre a-şi confirmara argumentele, să facă trimiteri foarte multe, iar susţinătorii la fel. Din punctul meu de vedere, adversarii pedeapsei cu moartea se pot pronunţa in favoarea aplicării acesteia în cazul unei astfel de crime, cu nimic comparabile.

AUGSTEIN: Din păcate, în istorie adeseori s-au produs astfel crime, legate de omorul în masă, chiar dacă nu au avut loc la o asemenea scară şi nu au fost atât de atent planificate.

JASPERS: Eu mă îndoiesc că acest tip de crimă s-a produs adeseori. Mie astfel de exemple nu-mi sunt cunoscute. Cu toate acestea, a înţelege că în cazul de faţă este vorba, în mod principial, despre un nou tip de crimă o consider o precondiţie a rezolvării problemei termenului de prescripţie. Această problemă îşi va găsi în mod natural răspunsul dacă se vor clarifica patru chestiuni strâns legate între ele.

Prima întrebare: ce fel de crimă? Uciderea în masă la ordinul autorităţilor, un nou tip de crimă, fără precedent în istorie. Această crimă presupune existenţa unui nou tip de stat, statul criminal.

Întrebarea a doua: pe baza cărei legi este dată sentinţa? Pe baza legii, care-i uneşte pe toţi oamenii, dreptul internaţional.

Întrebarea a treia: unde este instanţa legitimă pentru aplicarea acestei legi? Formal, deocamdată nu există o astfel de instanţă a omenirii; ea urmează să fie luată în considerare de către judecătorii din statele care recunosc ca fiind obligatoriu dreptul internaţional.

Întrebarea a patra: ce pedeapsă să fie aplicată? Devreme ce această crimă este unică în felul său, acolo unde pedeapsa cu moartea este abolită, ea trebuie să fie instaurată pentru caracterul excepţional al cazului dat.

Toate aceste întrebări rămân până astăzi neclarificate. Noi le analizăm, utilizând, într-o mare măsură, criterii din trecut.

Să revenim la situaţia noastră reală. Dumnevoastră, domnule Augstein, aţi vrut să excludeţi aspectele de politică externă în dezbaterea problemei termenului de prescriere. La fel ca şi mine, dumneavoastră sunteţi de părere că a acţiona fără principii în cazul de faţă ar fi un act de oportunism.

Însă ceea ce se numeşte politică externă are şi o altă faţetă. Oamenii trebuie să acorde importanţă oamenilor serioşi. La Aristotel exista ideea că un consens de idei la popoare diferite nu este un lucru întâmplător ci merită atenţie, întrucât ne poate conduce la adevărul care ne unifică.

Observând astăzi unanimitatea întregii Europe de Vest în această chestiune, trebuie să ne întrebăm: cum au ajuns oamenii la asta? Ce stă la baza acestui lucru? Din câte se pare, conştiinţa caracterului exclusiv al crimei împotriva omenirii despre care am vorbit.

In prezent, ne sunt cunoscute hotărârile a două instanţe importante. Astfel, Adunarea Naţională Franceză a stabilit pentru Franţa că acest tip de crime nu pot fi amnistiate prin prescripţie, prin însăşi natura lor. Adunarea Consultativă a Consiliului Europei a recomandat guvernelor să adopte reglementări privind imposibilitatea aplicării clauzei privind termenul de prescripţie la criminalii împotriva omenirii. Și Adunarea Naţională şi Adunarea Consultativă s-au exprimat în ceea ce priveşte această problemă referindu-se probabil la evenimentele din Republica Federală. Aceste decizii reflectă punctul de vedere al aproape întregii populaţii a Europei de Vest.

AUGSTEIN: Domnule profesor, consider că argumentaţia dumneavoastră face posibilă o importantă diferenţă. Strauss, de exemplu, spune: ’Conştiinţa universală trebuie să ştie ce s-a întâmplat la expulzarea germanilor din Polonia, Cehia şi Europa de Sud-Est’. Dacă v-am înţeles bine, dumnevoastră consideraţi calitativ diferit cazul distrugerii unei rase sau popor, al negării dreptului acesteia la existenţă, de cel al expulzării oamenilor ca rezultat al unui război nedrept, fie chiar şi în condiţii care conduc la moartea multora dintre aceştia. Acest lucru ar diferi de intenţia clar exprimată de a lichida grupuri întregi de oameni. V-am înţeles corect?

JASPERS: Pe deplin.

AUGSTEIN: Unii spun totuşi: bine, naţional-socialiştii au comis aceste crime, dar ce au făcut ceilalţi? Sovieticii ce au făcut?

JASPERS: Nu pot să mă raportez mai puţin serios la greşeala mea, ca să nu mai vorbim să o justific, numai pentru că altul face acelaşi lucru. Cred că nu trebuie în niciun caz să vorbim despre ceea ce au făcut alţii. Noi nu judecăm acum alte state, ci pe noi înşine. Vrem să ne autocurăţăm.

Mi se pare destul de convingător că astfel de lucruri teribile cum ar fi bombardarea Dresdei, în general bombardarea localităţilor, cum au făcut britanicii ...

AUGSTEIN: ...Hiroshima...

JASPERS: ...bombardarea Hiroshimei, că toate acestea nu trebuie să fie comparată cu crima de ucidere în masă. Dacă ne amintim că la Dresda se afla un mare număr de prizonieri de război englezi şi englezii înşişi n-au ţinut deloc cont de acest lucru, atunci este vorba despre un lucru pe care îl consider groaznic. Acesta este un act împotriva umanităţii, iar nu împotriva omenirii[3]. Principiul aici este complet diferit.

AUGSTEIN: S-ar putea ca societatea, pentru a scăpa de culpa propriilor crime, să scoate la lumina zilei indivizi separaţi, a căror vină este doar în anumite privinţe mai mare decât a altora şi să-i transforme în ţapi ispăşitori? Este oare mai vinovat decât majoritatea un secretarul de stat din Ministerul transporturilor căruia i s-au cerut vagoane pentru expedierea evreilor în lagăre? Omul a primit întâmplător o sarcină şi întâmplător a îndeplinit-o, aşa cum ar fi făcut probabil orice alt funcţionar; însă în mod obiectiv el s-a dovedit a fi un complice al uciderii în masă, comise la ordin. Ca să ne eliberăm înşine de culpă, nu facem oare o nedreptate faţă de individ?

JASPERS: Este o întrebare pe deplin îndreptăţită. Și în principiu se răspunde uşor la aceasta. Fiecare poate fi invinuit şi judecat doar ca individ, iar nu ca membru al unei organizaţii anume. Întotdeuna trebuie să se ştie exact ce a comis el. O importanţă extrem de mare o are gradul de participare la crime, precum şi gradul de cunoştinţe privind crimele comise.

Cu toate că acum mulţi mint justificându-se, de parcă n-ar fi ştiut nimic, fără îndoială există oameni care într-adevăr n-au ştiut, ci doar au bănuit în secret că se întâmplă ceva groaznic.

Îmi aduc aminte de o evreică de 80 de ani din Heidelberg care urma să fie deportată. Cu câteva zile înainte de a fi deportată, s-a sinucis. Când ofiţerul de la Gestapo, care venea la ea zilnic, a văzut-o pe bătrână moartă, a fost realmente şocat. ’Noi nu am vrut acest lucru’, a spus el. Sunt sigur că acel ofiţer din Heidelberg nu avea cunoștință de tot ce se întâmpla, cel puţin atunci, în anul 1942.

Bineînţeles că fiecare a bănuit că ceva este greşit, ştiind că este vorba de viaţă şi moarte. Eu însumi am aflat despre dimensiunea reală a exterminării sistematice a oamenilor în lagăre abia după 1945. Cu toate acestea, este foarte greu de stabilit nivelul concret de cunoştinţe al fiecărui om în parte.

Însă, dacă oamenii au acţionat în calitate de colaboratori ai aparatului de stat şi au ştiut ce se întâmplă, atunci caracterul oficial al acţiunilor lor nu le reduce deloc culpa, pentru că a fost un stat criminal. În acest sens, părerile sunt împărţite. De la fiecare om, care are conştiinţă, ne putem aştepta la un minimum de manifestare a acesteia care i-ar permite chiar şi într-o asemenea situaţie să recunoască crima.

Fiecare om ştia: aceasta este crimă. Faptul că acest stat este unul criminal, trebuia să devină clar în momentul în care a primit de la stat ordinul de a comite o crimă. În viitor, dreptul internaţional trebuie să prevadă: sunt sigur că participarea la crime organizate de către un stat similar celui nazist va fi pedepsită, dacă acesta nu pune stăpânire pe întreaga lume şi nu distruge omenirea.

Nu trebuie să considerăm circumstanţă atenuantă situația în care cineva a acţionat la instrucţiunile statului. A ajutat statul criminal, a participat la crimele acestuia. Însă dumnevoastră aveţi dreptate când spuneţi că gradul de participare la crime este diferit. Nu se poate aduce totul la un numitor comun.

AUGSTEIN: Cu ce se deosebeşte secretarul de stat menţionat mai sus de un comandant şef de corp de armată sau de feldmareşalul care închide ochii când subunităţile de poliţie şi trupele SS omoară toţi evreii dintr-o localitate? În special prin următoarele: cu cât important în ierarhie era un naţional-socialist, cu cât mai prost şi limitat era ca om, cu atât sunt mai numeroase motivele pentru achitarea lui în prezent. In consecinţă - şi cunosc astfel de sentinţe care în plus sunt date de judecători de instanţe superioare - pentru achitare se ia în considerare faptul că persoana respectivă a crezut în ordinele şi lozincile fuhrerului.

Există chiar hotărâri aprobate de tribunale care specifică că un oarecare judecător a fost indus în eroare de doctrina naţional-socialistă şi principiile de drept de la vremea respectivă, acest aspect conducând finalmente la întreruperea urmăririi penale. Se menţionează că n-a văzut o încălcare a legii, păcălit fiind de viziunea naţional-socialistă.

JASPERS: In cazul de faţă se potriveşte o anecdotă din anul 1933. Există trei calităţi: inteligenţă, decenţă şi apartenenţa la naţional-socialism. Omul poate să posede numai două dintre acestea. Dacă omul e inteligent şi decent, atunci nu este naţional-socialist. Dacă omul e inteligent şi naţional-socialist, nu este decent. Dacă omul decent aparţine partidului nazist, atunci nu numai că nu este inteligent, ci pur şi simplu este prost.

Acesta nu este o simplă glumă, se ridică aici problema conştiinţei. Dacă nu declar oamenii imbecili şi deduc de aici că nu sunt lipsiţi de dreptul de a profesa majoritatea profesiilor, dacă nu îi privesc ca pe nişte idioţi, nu am dreptul să văd în conştiinţa lor vinovată şi în aşa-numita credinţă o circumstanţă atenuantă. Nicio credinţa nu merită clemenţă, dacă se transformă în acţiune.

AUGSTEIN: Cred că Republica Federală a pierdut foarte mult, neacordând autoritate legilor morale şi comite această greşeală şi astăzi, astfel încât numai o forţă morală extraordinară poate înrâuri dispariţia acestei stări de fapt.

Aş vrea să explic gândul meu prin intermediul unui exemplu. În Munchen există Curtea Federală pentru Brevete. Preşedintele uneia dintre camere era un oarecare Ganzer. Acest om, la vremea lui, a anulat sentinţa de nevinovaţie a unei femei care adăpostise un copil evreu de 18 luni, salvându-i acestuia viaţa. Drept rezultat, copilul a fost trimis la camera de gazare iar femeia care îl protejase a fost condamnată la pedeapsa cu moartea.

Faptul că acest om a ocupat până la 31 ianuarie 1966 funcţia de preşedinte al Curţii Federale de Brevete din Munchen, iar ulterior a primit pensie completă, arată că ne confruntăm cu un fel de eclipsă morală.

JASPERS: Veţi fi de acord cu mine că, indiferent cât de multe ar fi fost astfel de cazuri, în Germania sunt şi judecători ireproşabili. Vedeţi, criminalii nazişti au fost condamnaţi la închisoarea pe viaţă.

În Germania există tineret. Dacă vorbeşti cu tinerii, cel puţin cu unii, atunci apare o mare speranţă. Disperarea este pur şi simplu inacceptabilă. Cât trăim, speranţa nu ne părăseşte. Disperarea ar fi o recunoaştere a faptului că trăim într-o epocă în care omenirea, după toate probabilităţile, îşi va întâlni moartea sau că Germania este pierdută pentru totdeauna ca forţă spirituală şi morală.

Ar fi de nepermis să considerăm adevăr absolut ceva generat de mintea unora. Este însă permis şi necesar, mai bine, să clarificăm în termeni generali următoarele întrebări: ce rol joacă acum în istoria lumii Republica Federală? Care sunt oportunităţile şi responsabilităţile ei? Ce am putea deveni, dacă nu vrem să fim o rămăşiţă jalnică a unui popor demoralizat care se foloseşte de istorie ca o mulțime de industriaşi muncitori, manageri perseverenți, militari sârguincioşi şi oameni de stiinţă silitori, care în sine nu înseamnă încă nimic.

Dacă vrem într-adevăr încă să fim ceva, care să corespundă trecutului nostru milenar, trebuie să evaluăm la scară largă tot ceea ce facem, să vedem şi să sprijinim tot ce este bun în noi.

În legătură cu chestiunea termenului de prescripţie, aş vrea să indic încă un moment. In principiu, nu am înţeles suficient deocamdată şi nu am adus destul în conştiinţa judecătorilor noţiunea de crimă, avută în vedere în cazul de faţă, şi anume uciderea în masă.

În continuare, judecătorilor germani le este greu să dea sentinţe colegilor lor germani, deoarece ar trebui să elaboreze o legislaţie corespunzătoare. Astfel de creatori de drept erau marii judecători englezi ai secolul XVIII.

AUGSTEIN: În Anglia este oarecum mai uşor, întrucât acolo nu funcţionează întotdeauna un drept exprimat în coduri iar luarea deciziilor se sprijină până în ziua de azi pe precente.

JASPERS: Judecătorii germani pot să se sprijine pe articolul din Constituţie care prevede cu exactitate că prevederile dreptului internaţional au prioritate în faţa legilor Republicii Federative.

AUGSTEIN: Aveţi în vedere articolul 25 al Constituţiei; în el se spune că dreptul internaţional este parte integrantă a dreptului federal. În acest articol se arată de asemenea că dreptul internaţional are prioritate în faţa legilor federale. Însă în alineatul 2 Art. 103 al Constituţiei se spune fără echivoc: ’Crima/infracţiunea se pedepseşte numai în cazul în care pedeapsa este prevăzută prin lege până la săvârşirea infracţiunii’. Prin urmare, efectul retroactiv al legii este exclus în mod categoric.

JASPERS: Aici este întreaga problemă. Mie mi se pare că efectul retroactiv, în conformitate cu articolul 103, este exclus doar în cazul în care este vorba de o crimă/infracţiune comisă în perioada şi în sistemul nou, creat acum.

Cu toate acestea, efectul retroactiv este posibil şi chiar necesar atunci când vine vorba de crimele comise în condiţiile statului nazist criminal, anterior celui de astăzi.

Efectul retroactiv contravine legii doar în cadrul unui sistem considerat ca întreg şi vizavi de fapte comise în timpul acelui sistem. Doar atunci el ar genera incertitudine şi ar fi contrar fundamentelor statului de drept.

Și din nou aceeaşi chestiune: caracterul retroactiv al legilor, limitele şi dimensiunea acestei retroactivităţi şi problema termenului de prescripţie depind de reînvierea statului de drept sau crearea lui de la zero după dispariţia statului criminal.

Noul drept a fost mai întâi creat ca drept internaţional prin intermediul Cartei Constitutive a Tribunalului Internaţional de la Nürenberg. Carta de la Nürenberg a creat premisele verdictelor de la Nürenberg. Nu este dreptul care funcţiona anterior, ci unul nou, care este retroactiv. În perioade de schimbări revoluţionare, independent de caracterul lor, acest demers este nu numai legitim, dar şi necesar. Absoluta excludere a retroactivităţii ar echivala cu acceptarea statului nazist în cadrul unei ordini a lumii, bazată pe lege.

AUGSTEIN: Domnule profesor Jaspers, vă mulțumesc pentru acest interviu.

Nota traducătorului:

-traducerea a fost realizată după varianta[4] în limba rusă a interviului, cuprinsă în numărul 1/2005 al revistei Asociației Independente de Psihiatrie din Rusia, cu consultarea originalului în germană[5];

-Rudolf Augstein (1923-2002) a fost unul dintre jurnaliştii cei mai renumiți şi respectați din Germania. Ca fondator al revistei săptămânale de ştiri Der Spiegel, numită de către Augstein ‘artileria grea a democraţiei’, și-a adus contribuţia la apărarea şi promovarea libertăţii presei în Germania, aportul fiind unul semnificativ. Lansată în perioada imediat următoare celui de-al al Doilea război mondial, revista s-a impus rapid ca una dintre publicaţiile cele mai importante, descoperind numeroase cazuri de corupţie şi incompetenţă guvernamentală, multe dintre acestea trimițând unde de şoc în toată RFG.

---

[1] ’Kriegsverbrechen und Verbrechen gegen die Menschheit’

[2] ’Kriegsverbrechen sind Verbrechen gegen die Menschlichkeit’

[3] ’es ist ein Akt gegen die Menschlichkeit und nicht ein Verbrechen gegen die Menschheit’

[4] http://www.npar.ru/journal/2005/1/jaspers.htm

[5] http://www.spiegel.de/spiegel/print/d-25803766.html

Обманчивое, но все же устойчивое. F. Nietzsche. Omenesc, prea omenesc

Подобно тому, как, переходя через пропасть или глубокую реку по доске, мы нуждаемся в перилах не для того, чтобы опереться на них – ибо они тотчас же рухнули бы вместе с нами, - а для того, чтобы обнадежить зрение, - так и, будучи юношей, нуждаешься в таких людях, которые бессознательно оказывают нам услугу этих перил. Правда, они не помогли бы нам, если бы мы захотели действительно опереться на них в минуту большой опасности, но они дают успокоительное сознание близкой защиты (например, отцы, учителя, друзья, каковыми они все по обыкновению и являются).

hegel-hoderlin

http://www.youtube.com/watch?v=_jG96Ae8S54

Cealaltă viață a lui Friedrich Hölderlin

Enigma jumătății întunecate a vieții lui Friedrich Hölderlin nu a fost niciodată lămurită pe deplin. Speculațiile psihiatrilor, psihanaliștilor și neurologilor din secolul trecut nu au adus un plus de lumină în acest caz absolut tulburător din istoria literaturii germane și universale. Schizofrenie, demență precoce și tulburare verbală acută sunt diagnosticele frecvente puse de diverși specialiști care s-au ocupat de dosarul marelui poet romantic german. Unii istorici literari au sugerat că nebunia poetului nu a fost reală, ci artificială, teatrală, generată de teama poetului de a fi arestat din cauza criticilor pe care le adusese prințului elector care conducea statul german în care își ducea existența. Este o interpretare  complet aberantă, dacă te gândești că poetul ar fi putut juca rolul nebunuluitimp de 40 de ani: cum să-ți irosești viața matură și să-ți risipești toate calitățile jucând scena nebuniei absolute atâta amar de timp? 

Biografia oficială și schematică a lui Friedrich Hölderlin sună așa: poetul s-a născut în 1770, în același an cu Hegel și Beethoven, în localitatea Lauffen am Neckar, parte a ducatului Wurtemberg. Rămâne orfan de tată la doi ani. Studiază teologia la Tubingen, avându-i drept colegi și prieteni pe Friedrich Hegel și Friedrich Wilhelm Joseph Schelling (cu 5 ani mai tânăr decât el), urmând ca la finalul studiilor să devină preot. Revoluția franceză, care-l surprinde la colegiu, are un mare ecou în mintea sa. După terminarea studiilor, spre surprinderea familiei, renunță la cariera teologică, deoarece nu găsea argumente în favoarea religiei creștine, devenind profesor privat. Se îndrăgostește de una dintre elevele sale, Susanne Gontard, soția angajatorului său, motiv pentru care este concediat. Călătorește în Franța și Elveția și își scrie opera de căpătâi, romanul poetic Hyperion. La întoarcerea în țară, în 1802, se declanșează boala sa.  În 1805, familia decide să-l încredințeze unei clinici pentru boli mintale. Un an mai târziu, la sfatul medicilor care nu-i dădeau  prea mulți ani de trăit, familia îl încredințează în grija unui tâmplar. Va locui cu familia acestuia până la moartea sa, în 1843.

Proză din cealaltă viață, volum apărut la Editura Compania în 2002, adună toate textele scrise de poetul german după 1802, an în care s-a declanșat suferința sa. Este vorba de scrisorile către mama și frații săi, câteva poezii, texte scrise de oameni care l-au cunoscut în anii suferinței, schița primei încercări biografice holderliniene, diverse texte scrise de prietenii și admiratorii care l-au vizitat în anii de suferință ș.a.  Scrisorile către mama sa ocupă cea mai mare parte din volum, fiind dovezile cele mai limpezi ale felului în care au fost afectate sensibilitatea și mintea lui Hölderlin: epistolele sunt seci și inexpresive, aproape oficiale, foarte scurte. De o stranie frumusețe, în ciuda schematismului, este ultima epistolă pe care i-a adresat-o mamei sale: “Iertați-mă, preaiubită mamă, dacă nu mă pot face în întregime înțeles de dumneavoastră. Vă repet respectuos ceea ce am avut cinstea să vă pot spune. Îl rog pe bunul Dumnezeu, spun eu ca învățat, să vă fie și dumneavoastră sprijin în toate, ca și mie. Purtați-mi de grijă. Timpul se scurge negreșit și e atoatemilostiv. Până atunci, Al voastru fiu preasupus, Friedrich Holderlin” (1827). Semnează unele texte cu numele Scardanelli/Skardanelli (anagramare a cuvântului Alexandria, orașul bibliotecii perfecte, după care a tânjit întotdeauna – este interpretarea lui Alain Préaux). Unul dintre admiratorii săi, poetul și biograful său Wilhelm Waiblinger notează, undeva, aceste tulburătoare cuvinte pe care Holderlin le-a rostit într-un scurt moment de luciditate:  Abia acum înțeleg omul, când trăiesc departe de el și în singurătate! (pag. 85).

Un poem scris în 1808:

Ce este viața omului?

Ce este viața omului? O imagine a divinității.

Cum sub cer preumblându-se muritorii cu toții

Eu îl văd pe acesta. Parcă citind însă, ca

Într-o scriptură îmită nemărginirea și bogăția.

Oameni. Este cerul candid

Oare bogat? Asemenea florilor sunt

Norii argintii.

De acolo însă plouă

Roua și mai umedul. Dacă însă

Albastrul, candidul este șters,

Opacitatea care seamană cu marmura

pare, ca minereul.

Semn de bogăție. (pag. 28-29)

***

   Selecția textelor și  adnotarea lor aparțin  universitarului belgian  Alain Préaux, iar versiunea  românească a fost făcută de Irina Airinei, îngrijită de Hans Herbert Gruenwald şi Adina Kenereș și prefaţată de Andrei Corbea.

Cântecul destinului

În lumină înaltă umblaţi
Pe un dulce tărâm, fericite voi, Genii!
Strălucite, zeieşti adieri
Uşor vă ating,
Ca degetele femeii la harpă
Sfintele strune.

Fără ursită, precum adormitul
Copil, respiră Cereştii;
Cast ocrotit
Într-un mugur de rând
Înfloreşte de-a pururea
Spiritul lor,
Iar ochii, preafericiţii,
Privesc în tăcută
Pe veci claritate.

Ci nouă nu ni-e lăsată
În niciun loc alinarea,
Se petrec şi se surpă
Chinuiţi muritorii,
Orbeşte zvârliţi
Dintr-un ceas în altul,
Ca apa din piatră
În piatră căzând,
Mereu în abisu-ndoielii.

(traducere Ștefan Augustin Doinaș)

pericolele luptei

“Lupta care se duce impotriva nefilosofiei totalitarului cuprinde in sine o mare primejdie: adversarul impotriva caruia eu lupt imi pune cu sila in mana arme nepotrivite cu felul meu de a gandi. In lupta impotriva spiritului inerent modului de gandire violent, sententios, atitudinea funciarmente libera, comunicativa poate ajunge in situatia de a nu mai ramane toleranta in fata totalei intolerante.

In dorinta de a comunica, ea se vede de fapt plasata in fata unei rupturi a comunicarii, atunci cand celalalt se fereste in mod constant, tace, vorbeste despre altceva, deviaza, triseaza.

Adversarul isi impune prin constrangere metodele sale de lupta. Prin intermediul lor se schimba fiinta combatantilor insisi. Libertatea va pierde lupta chiar si atunci cand va obtine victoria, daca va lasa ca aceasta schimbare sa se petreaca in ea insasi.

Ideea luptei cavaleresti conserva legatura dintre combatanti cand acestia respecta norme comune. Lupta totala vede insa in adversari doar prosti, mistificatori, raufacatori, obligandu-i pe acestia sa aplice asemenea categorii functionarilor totalitatii. Lupta totala nu cunoaste nicio indatorire care sa purceada de la o instanta supraordonata comunitatii.

Ruptura care se produce astfel intre oameni are consecinte groaznice: se revine in mod inevitabil la starea de lupta pentru existenta a fiarelor.”

(“Sarcina filosofiei in prezent”, Karl Jaspers)

despre cele ce deschid drumul totalitarismului

"O sarcina importanta a reflexiei filozofice este aceea de a deveni capabila sa observe aceste forte care de fapt chiar ele vor sa o suprime si sa o nimiceasca, aceste forte care se prezinta atat de ademenitor, aceste forte ce actioneaza atat de indirect, ascund in ele adevarul si il rastalmacesc mereu, acapareaza atitudini remarcabile. Le putem numi luciferice, intrucat lipsa lor totala de loialitate, capabila de orice, poate straluci prin spirit, mai cu seama in poezie si arta, printr-o putere de expresie adecvata, dar in acelasi timp incetasotoare. Ele pot constringe printr-un cinism extrem, fie sa se dezlantuie in mitul naturalist al unei vitalitati neingradite, in terminologia salbatica a terifiantului sau in limbajul unei veridicitati radicaliste. La baza se afla viciul minciunii, care si adevarul il foloseste in favoarea acesteia. Ele folosesc intelectul pentru a distruge ratiunea. Ele reclama libertatea pentru a suprima orice libertate. Lipsa de onestitate rastalmaceste sensul cuvantului si face neveridica insasi limba, deoarece ea vorbeste fara a comunica, pentru a trage pe sfoara. Ea stimuleaza dar cu ajutorul unei tehnici strunite duce la neant, unde lipsa de ganduri laolalta cu spaima in fata imensitatii ne face gata de supunere. Toate aceste aspect sunt ca niste exercitii pregatitoare in vederea abandonarii noastre totalitarismului. Sarcina filosofiei este de a combate aceste forte cu mijloace spirituale. Libertatea de gandire va fi dobandita de fiecare dintre noi numai printr-o permanenta victorie asupra acestor adversari, in noi insine si in confruntarile publice.” 

(“Sarcina filosofiei in prezent”, Karl Jaspers)

Томас Винтерберг: Я бы на месте героя начал драться гораздо раньше

29 мая 2012

Охота на педофила в отсутствие педофила: датская версия

Одним из фаворитов Канн стала «Охота» датчанина Томаса Винтерберга. Датское кино произвело сенсацию в Каннах 14 лет назад, когда в конкурсе оказались сразу два фильма Догмы-95 — свода правил, придуманных Винтербергом, фон Триером и другими птенцами плодовитой датской киношколы. Правила заинтриговали весь кинематографический мир: снимать только при естественном освещении, ручная камера, ноль спецэффектов, титров, специальной музыки и реквизита — обыгрывайте то, что есть на месте съемки. Догма вернула европейскому экрану естественность, непосредственность, правду характеров. В Каннах Екатерина Митькина встретилась с Томасом ВИНТЕРБЕРГОМ.

Условные ограничения, как водится, дали новый стимул работе кинематографических мозгов. В следующие пять лет датский кинематограф покорит большие и малые фестивали, побьет рекорды в национальном прокате — мало где еще родное кино регулярно побеждает по сборам Голливуд. Тогда, в 1998-м, не отметить датскую новую волну было немыслимо. Но «Идиоты» Ларса фон Триера превышали уровень радикальности, и специальным призом жюри наградили «Торжество. Догма №1» Винтерберга про скандал в благородном семействе. Винтерберг, которому не исполнилось и тридцати, едва не затмил Триера. Но его последующие англоязычные проекты, футуристический «Все о любви» с Шоном Пенном, Хоакином Фениксом и Клер Дэйнс, а также «Дорогая Венди» по сценарию Триера не снискали успеха. И вот возвращение «того самого» Томаса. В «Охоте» занят главный датский артист Мадс Миккельсен, известный как злодей из Бондианы. Его Лукас — чистая душа, отец, с которым классно дружить, и друг, на которого можно положиться. Он воспитатель, и детсадовская малышня в нем души не чает. Его четырехлетняя поклонница и дочка лучшего друга оговаривает Лукаса из сиюминутной обиды. Ее вранье вызывает реакцию почище ядерной. Тут хватает старых дур и начинающих негодяев — подпитать навет. Даже оправдание закона не помогает стереть клеймо монстра. Винтерберг работал с документами из практики детского психолога, случаев, когда фальшивые или навязанные воспоминания подменяют реальные, а детские фантазии без рассуждений принимаются на веру, мол, дети не врут. Винтерберг рискованно развернул острие проблемы в сторону невинно осужденного и оказался понят и востребован. Для нас эта история актуальна как никогда, поскольку педофильский призрак, прокатившись по Европе, дошел волной истерик и до России, хотя и в специфически домашнем варианте, когда оговором занимаются отнюдь не дети.

 В фильме не звучит слово «педофилия», а оно здесь уместно?

— Это фильм про паранойю родительства. Будучи сам отцом, я понимаю агрессивность родителей в желании защитить своего ребенка, понимаю страх, как бы с твоим ребенком чего не случилось. Папа маленькой девочки, которая стала причиной скандала, верит безоговорочно детской фантазии, потому что думает, что он знает свою дочь. Девочка ведь не то чтобы сознательно врет, она говорит вещи типа «у воспитателя есть пенис». Лгуньей она становится, когда пытается фантазировать дальше, чтобы соответствовать ожиданиям взрослых, задающих ей наводящие вопросы. Да, в наше время многие дети действительно подвергаются домогательствам, и мне больно это сознавать. Но эта история о невиновном, о жизни, разрушенной в результате того, что кто-то не сумел отличить правду от фантазии.

Отношения между девочкой Кларой и воспитателем кажутся и впрямь построенными на любви.

— Клара находит в воспитателе то, чего не получает от собственных родителей. Они работают или заняты друг другом, ее брат много старше, с ним тоже не поиграешь. Они даже не замечают, когда дочь уходит из дома и слоняется возле супермаркета. А Лукас, который к тому же друг ее отца, выслушивает ее, интересуется ее увлечениями, отводит за руку домой. Она шлет воспитателю любовное послание, а когда тот возвращает его и старается объяснить почему, Клара чувствует себя отвергнутой и говорит, что ненавидит Лукаса и все остальное. Ей в этой истории хуже всех. Лукас, в конце концов, будучи оправдан, может уехать из города, покончить с недоразумением. А девочка остается. И на ней пятно: из ее слов раздули все дело.

 Вы как-то обмолвились, что главный герой «кастрирован» современным обществом, что вы имели в виду?

— Эта фигура речи передает образ скандинавского мужчины в целом. Иногда я так его ощущаю, хотя, может, это следствие личных впечатлений. Хотя ко мне недавно приезжали друзья из Англии, и они обратили внимание, как много у нас в Дании таких пар: яркая, эффектная женщина, занимается всеми делами, ведет счета и переговоры по мобильнику, а рядом с ней жалкий помятый забитый мужичонка. Иностранцам смешно, а нам не очень. Вопрос, кто главный, вопрос власти в скандинавских парах на самом деле стоит довольно остро. Возьмем наш фильм: Лукас все время старается вести себя подчеркнуто цивилизованно. Долго не отвечает на побои и оскорбления…

…да, зал зааплодировал, когда он наконец дал сдачи…

— Вот видите, так долго пришлось ждать, когда он ударит в ответ! Настолько сильно он привержен христианским ценностям. Лукас теряет работу и друзей, им помыкает бывшая жена, а он все сносит, терпит, он цивилизованный, верящий в добро. Есть в этом какая-то ирония.

 Что же он у вас так медлит?

— Хороший вопрос! Самому любопытно. Я бы на его месте начал драться с обидчиками гораздо раньше.

 Вы не думали посеять у зрителя сомнения в невиновности Лукаса?

— Нет, но я понимал, что надо искусно маневрировать, начиная со сценария, чтобы у публики тоже не возникло сомнений. Сам я, признаюсь, далеко не всегда чувствую подтекст и обычно прошу жену прочесть написанные сцены. Я не силен в трактовках, просто стараюсь погрузиться в жизнь персонажа.

 Говорят, вы не были уверены насчет финала?

— Правда. Я сомневался. Мы сняли несколько финалов и долго спорили, какой выбрать. Но какие были варианты, не скажу.

Кто стреляет в главного героя на охоте, мы не видим лица, стрелок стоит против солнца?

— Кто стрелял? (Улыбается.) Судьба. Такова уж участь Лукаса.

 Насколько эмоционально затратным был для вас процесс съемок?

— Знаете, довольно безболезненным. Я часто сравниваю режиссерскую работу с родами — так вот это было… как это называется? Да, кесарево. И у нас было очень мало времени на монтаж и постпродакшн — семь недель вместо 29. Каннский фестиваль — прекрасное место, оно дает путевку в жизнь замечательным «маленьким», личным фильмам, но и требует от автора жесткой дисциплины. Впрочем, спешка нас, скорее, вдохновила.

 Вы еще помните правила Догмы, у истоков которой стояли?

— Да, но больше ими не руководствуюсь. За Догму я больше не в ответе, для меня она закончилась. Я всегда стремился делать что-то чистое, честное. Быть собой. И мне кажется, я продвинулся вперед. Хотя сегодня, смотря фильмы 15-летней давности, я осознаю, что они настоящее зеркало того времени.

 Вам хотелось бы вернуться к работе за границей, в Америке?

— Не поверите, каждое утро просыпался в сомнениях: не работать ли, как в Америке или Англии. Снимать ли датскую действительность и датский детсад или сделать сказку в голливудском стиле? И в конце концов понял, что вне родной почвы я многое теряю. Мне нужно находиться дома. Если бы я снимал свои истории за границей, они бы неизбежно стали другими, более метафоричными. Или мне пришлось бы везти с собой людей, с которыми я работаю.

 Как сказался на вашей судьбе каннский приз за «Торжество»?

— Верите, сам по себе факт награждения ничего не меняет. Когда картина закончена, ни прибавить, ни убавить, ты ощущаешь, что этот этап твоей жизни полностью, совершенно завершен. Но приз открыл богатые возможности для дальнейшей работы. Кое-что далось мне весьма болезненно. «Все о любви», драматично замечу, весьма дисфункциональный фильм. Но из всего, что я сделал, он наиболее близок моему сердцу.

 Ингмар Бергман полагал, что следует знать, что будешь делать дальше, когда еще не закончен нынешний фильм. Вы уже знаете?

— Согласен, когда автора уже законченной картины спрашивают, каковы ближайшие планы, а он начинает говорить, что, мол, ищет, читает сценарии, это неправильно. Я хочу экранизировать пьесу «Коммуна», которую ради эксперимента поставил в Венском театре. Это о коммуне, похожей на ту, где я рос в 1970-е, и которая закончила свои дни в 80-е, потому что сошла на нет традиция тех отношений, той любви, которая, вероятно, восходит к движению хиппи. Театральная постановка казалась авантюрой — Венская сцена довольно академичное место, но у «Коммуны» были аншлаги.